Acum zece ani.
Ați văzut fetița? V-o aduce imediat, stați acolo în pat. O duduie îmi atârnă pe invers un copilaș învelit și strâns în scutece gălbui. Mi-l dă cu capu-n jos și nu văd decât o minge enormă plină de un păr negru care se întinde generos spre ochi. E una cu sprâncenele, de fapt. Mă sperii puțin. Poate nu e al meu…au născut atâtea azi, mai știu ăștia care al cui copil e..important e ca până plec să mi-o dea pe a mea…cam negricioasă asta mică de mi-au arătat-o…și micuță tare! Așa or fi toți? Așa mici? Luasem șaptișpe kile…n-avea cum să iasă un copil așa mic, ba chiar eram precisă că vor ieși doi, eram cât un dulap din bucătăria bunicilor.
Asta e un blog post scris la persoana intai singular din mai multe motive: fie ma recunosc in unele cazuri si primul pas este recunoasterea si apoi vindecarea, ca dupa consumarea a zeci de cazane de alcool din pufoaica, fie vreau sa il citesti tu la persoana intai singular pentru a te recunoaste si tu si a te vindeca mai apoi, ca stiu ca te ascunzi pe aici pe undeva.