De ce-urile mele

Sunt un teatru și o dramă și o poezie și un umor la care cel mai și cel mai adesea și mult râd eu. Eu fac glumița, eu o râd, cum ar veni. Când mi-am anunțat prietenii că vom pleca din țară, căutând să ne dăm niște răspunsuri, căutând altele noi – extrem de puțini au fost ăia care au avut ceva de zis. Niciun teatru, nicio dramă, nicio poezie și aproape niciun strop de umor.

Read More

Noi plecăm!

3 octombrie. Jumătatea aia mișto mă sună la prima oră: Băi, fii atentă, ne mutăm în Olanda! În două minute am trecut de la: Să-mi $%^&!! Mă duc să împachetez converșii! până la Băbăiatule, eu nu plec nicaăieri, unde plec eu și las școala, jobul, mămica, mămică-ta, bbNae care e încă în burtică (nu, nu a mea!) dar vine, vine acu’ [later edit: a și venit!], prietenii ăia tâmpiți de-i avem, cum să plec fără toate astea? A trecut o lună și ceva de la telefonul ăla.

Noi plecăm!

Read More