Zece

Acum zece ani.

Ați văzut fetița? V-o aduce imediat, stați acolo în pat. O duduie îmi atârnă pe invers un copilaș învelit și strâns în scutece gălbui. Mi-l dă cu capu-n jos și nu văd decât o minge enormă plină de un păr negru care se întinde generos spre ochi. E una cu sprâncenele, de fapt. Mă sperii puțin. Poate nu e al meu…au născut atâtea azi, mai știu ăștia care al cui copil e..important e ca până plec să mi-o dea pe a mea…cam negricioasă asta mică de mi-au arătat-o…și micuță tare! Așa or fi toți? Așa mici? Luasem șaptișpe kile…n-avea cum să iasă un copil așa mic, ba chiar eram precisă că vor ieși doi, eram cât un dulap din bucătăria bunicilor.

Zece

După zece ani.

Zi-mi dacă am călcat pe dunga aia! Da, da’ dă-i înainte că nu se pune. BA DA, SE PUNE!!! O iau de la capăt, altfel trișez! Și nu pot să trișez! Prințeso, joci șotron singură, te văd doar eu care clefăi într-o ciungă și bâțâi din picior pe bancă, deci nu-i bai… Era la a șasea repetare, obosisem numa’ privind-o. Ba nu, nu pot trece mai departe, ar însemna că trișez!

Știi, mă gândeam să nu-mi iau tricoul ăla mâine. Păi nu tu ai vrut să-l cumpărăm? Ei, da, dar…îl vreau pe cel roz, simplu. L-ai mai purtat și ieri…și răsalaltăieri. Da, dar…na…toate fetele venim la fel îmbrăcate și vreau și eu să fiu cu ăla roz. Cine-o mai cumpăra tricouri cu fluturi, lame, bursuci, paiete și puf să i se zbată ochiu’!

Bagă-te și tu pe sub bare. Nu pot! Fato, bagă-te pe dedesubt că mai am o singură călătorie, nu am bani cash, nu pot plăti cu card și mă grăbesc. Nu pot! Fato, nu avem cum intra altfel, nu auzi?! Nu pot! Futu-i pe mă-sa de corectitudine…ieși de la metrou cu cele patru genți/ghiozdane/sacoșe, traversează până la ATM, scoate bani, vino la metrou, cumpără cartelă de acces. Hai, intră! Merci. Și zâmbet de final.

Uite ce voiam să zic: de acum o să-mi pun hanorac doar când cred eu că e ok să-mi pun hanorac! Hm, poftim? – întorc privirea spre ea și văd că e o discuție serioasă. Am fost plecată singură șapte zile, nu am pățit nimic, o să-mi pun hanorac când o să cred eu. Tăcere. Șah mat. Fazan. Și în rest, totu’ ok?!.. Ce aș fi putut adăuga – ceva inteligibil și care să aibă sens? Nimic.

Ah, și am uitat să îți povestesc și…Fato, sunt în baie, îmi zdrelești genunchii cu ușa când o deschizi, e urgent? Ah, nu, doar că voiam să-ți zic acum! Deci fii atentă: azi la școală… Las ușa întredeschisă și îmi reprogramez nevoile primare în circa cinci minute.

Voiam să te rog ca peste cinci ani să-mi lași mie trusa aia de machiaj a ta. Poți? Peste cinci ani îți iau eu alta. Dar mâine la școală pot să mă dau cu roz ? Nu, nu poți, ești așa mișto acum încât ai strica frumusețe de obraji aiurea. Da, maaaamiiiii, te roooooog. În vacanță. În vacanță când te duci la bunică-ta, te dai cu roz în obraji. Cât mai e până la vacanță? O veșnicie..

Ce-ai zis? Cine? Când? Ce-a zis X? Ce ai acolo? Ce scrie în facebook? Cine te-a sunat? Cu cine ai vorbit? Toate întrebările astea vin una după alta, continuu, până seara, când e ora de somn. Fato, vorbeam și noi între noi despre cineva, nu e importantă pentru tine discuția. Da, da’ despre ce vorbeați? Nu cred că am mai dus o discuție cap-coadă cu el de luni de zile. Noroc că prindem ideea și, oareșcum, ajungem la aceeași concluzie. Ce era aia? Fato, așteaptă puțin, vorbeam altceva acum. Pfff…pfffff…. La fiecare zece secunde se aude un pffff. De ce pufăi așa? Că vreau și eu să zic ceva! 

Doamna a zis că.. și indiferent ce ar fi putut zice doamna în timpul orelor, nu mai contează pentru că toată familia trebuie să facă fix ce a zis doamna. Sau să contrazică cu argumente beton dacă ideile doamnei ni se par noua, adulților, tâmpite sau, pur și simplu, nu ni se potrivesc. Dar lupta aia între Doamna și noi este pe viață și pe moarte mereu.

Fato, ai primit cinzeci de lei de la bunică-ta. Aham, mișto. Dezinteres complet. În orice supermarket: MAAAAAMIIII, uiteeeeeeee, am găsit pe jos un bănuț!!! CE TAAAAREEE!!!

Fugi și adu caietul de mate și hai să te ajut cu problema aia. Pun caietul pe pervazul lat al unei ferestre din școală. Îl acoperă cu altă carte. Ce faci, fato, ne ascundem? Nu-i caietul tău sau ce? Ba da, dar nu trebuie să ne vadă nimeni! Poftim? O să vadă colegii că mă ajuți la temă!!! Fato, pe fiecare îl ajută mă-sa la temă uneori. Mami, nuuuu! Hai, gata, am înțeles…gata, o scriu eu în clasă! 

Ce s-a-ntâmplat? Nimic… Ochi în lacrimi. Hai, prințeso, zi-mi ce e. Îmi vine să plâng că omul ăla ți-a cerut bani că nu are e mânca. Fato, i-am dat zece lei, cu banii ăștia se duce acum să își ia salam feliat, pâine, brânză și o apă și va mânca bine, bine de tot. Sunt sigură! 

Maaaamiiii, am făcut invitațiile pentru ziua mea! Fato, ziua ta este peste două luni, nici nu știi ce vom face, pe cine chemi… Da, dar acum mi-a venit ideea cum să le fac și le-am făcut ca să fie gata. 

Da, e copilul meu! Eram ca ea. Zece ani de când e eu. De când sunt ea. De când e ea. La mult, mult mai mulți, fato!

 

Leave a Reply