Atelier de povestit si ilustrat pentru copii

Pentru ca nu tableta e cel mai bun prieten, pentru ca in parc e noroi si mizerie si c*ca de catel, pentru ca ne-am pus hainele de sambata, am hotarat cu Olaf sa participam la un atelier de povestit si ilustrat pentru copii.

Am primit un email frumos in care mi se prezentau urmatoarele: libraria Humanitas, cea de la Cismigiu, isi pune locatia superba la bataie pentru un mic atelier de povesti si basme si lumi imaginare si culori si zambete de copii. O bunica simpatica a scris o carte, o fata simpatica a ajutat-o cu ilustratiile si noi, si mai simpatici, bineinteles, veneam cu voia buna.

In emailul initial, cel pe care i l-am citit lui Olaf pentru a sti daca participa ori ba, se mentiona: dupa citirea unui fragment din cartea cu povesti, copiii vor desena chestii faine si apoi cele mai frumoase desene vor fi premiate. Olaf a reactionat pozitiv la cuvantul “premiu” si deja tag-uisem totul cu vesnicul “feeling determined”.

Sambata, ora 11:00, ne prezentam amandoua la Humanitas. Ne plimbam printre rafturi, inca nu se adunase toata lumea, ne zgaim la carti de toate felurile. O las pe Olaf sa isi gaseasca un loc iar eu ma retrag undeva pe un fotoliu, departe de cei mici si totusi aproape pentru a observa cele ce va voi povesti:

  • atelierul preciza clar ca se adreseaza copiilor intre 6 si 10 ani – cu toate astea, au fost prezenti copii si mai mici si mai mari. Cei mari erau extrem de plictisiti, se jucau pe telefonul mobil sau vorbeau tare si “pretios”. Dragi parinti, daca aveti 5 copii si unul are peste 10, lasati-l acasa singur sau la o mamaie, prietena, amanta, bona, film. In genere, incercati sa respectati si dorinta copilului si specificatiile organizatorilor. Dragi organizatori, ne facem si noi treaba ca la carte?
  • organizatorii au anuntat evenimentul pentru ora 11:00. Acesta a inceput la ora 11:40 pentru ca actrita (superba si diafana, de altfel, cu o voce facuta pentru a citi povesti pentru copii) nu reusea sa ajunga, apoi sa parcheze, apoi… Un copil de 6 ani nu asteapta atat nici daca ii promiti ca ii cumperi iPhone 6 la final. Un parinte nu are atata baterie la telefon pentru a face asteptarea mai placuta.
  • scriitoarea, bunica simpatica, probabil fosta profesoara la vreun liceu cu prestigiu (asta e impresia pe care mi-a facut-o mie) a adus dupa ea sursa ei de inspiratie: nepotul A. Ii voi spune A. pentru a nu-i da in vileag numele. Nepotul A. a fost si sursa mea de nervi pentru cele aproape trei ore petrecute in libraria-colt magic.
  • am trait inca de la inceput cu impresia ca au fost invitati muuuult mai multi copii decat posibilitatea locatiei de “gazduire”. De aceea se faceau permutari, se puneau cate cinci copii la masute cu un diametru de 50 cm, se rearanjau rafurile librariei pentru a mai aduce scaune pliante, s.a.m.d. Trebuie sa spun ca pentru fiecare copil venisera probabil si doi adulti?

Asteptarea de 40 de minute pana la primele cuvinte rostite din carte a fost ok: Olaf le manca toate dulciurile si le bea tot sucul. Ceilalti copii la fel. Carau cu ei, in pumni, fursecuri, saratele, de parca sfarsitul lumii se apropia cu pasi rapizi. Nota: copiii fusesera hraniti acasa inainte. Parol! :)

Nici bine nu a inceput povestea sa isi urmeze firul ca A., care era din start asezat si pozitionat prost de catre bunica (langa ea, in fata celorlalti copii si departe totusi de ei), incepuse sa urle si sa invoce demoni, spirite, draci, sa isi bata joc de bunica in cel mai haios, ar spune unii, tamp, as spune eu, mod posibil: “Hai, cand termini ca m-ai plictisit!” (rasetele lui se impleteau cu nevoia de aprobare a celorlalti), “Blablabla, mie nu-mi place nimic, nici povestea, nici sa desenez, nimic. Sper sa moara toti!” Ei, cand replicile astea veneau cu o frecventa crescuta deja, nimeni nu mai parea amuzat de acest copil. Eu eram nervoasa. Lovea cu picioarele, urla in microfoane, enerva un alt baietel si tot asa. Olaf se uita uneori la el in tacere si stiam clar ca nu intelege. De ce vorbim de Diavol, de moarte, de draci, de ce totul e negru. Si de ce zbiara si loveste ca apoi sa rada catre noi, restul.

Bun, avem un copil-problema, imi zic. Nu ar fi fost nicio problema daca acel copil ar fi fost insotit sau daca cineva l-ar fi scos putin la aer pentru a se calma. Bunica radea la orice replica a nepotului, ca mai apoi sa il ignore pur si simplu. “Humanitas girls” la fel: erau lovite peste fata in timp ce vorbeau – se ridicau din acel loc si plecau in alt colt pentru a scapa de A. Dar nimeni, nimeni nu facea nimic.

Am facut eu. Si A. a tacut. Pentru cinci minute…

Asta este povestea despre A.

Au mai fost si altele la atelierul de povestit si ilustrat pentru copii: aia in care mama se asezase aproape in poalele baiatului de 9 ani si il mangaia in par continuu, spunandu-i ce sa deseneze si cand; aia in care copiii dadeau ordine parintilor; aia in care copilul de 10 ani e mega destept si vorbeste frumos despre planete de ne uimeste pe toti; aia in care copiii nu asculta nimic din ce spun organizatorii-adulti ba chiar ii iau in ras, ii trag de par, le adreseaza vorbe anapoda, iar parintii din dotare se amuza teribil la dezinvoltura progeniturii.

Pai cum sa zic eu: nu, nu sunt de acord cu un copil-problema de care nimeni nu are grija si de care nimeni nu se ocupa timp de 3 ore (trei ore). Nu, nu sunt de acord sa ai zece locuri dar sa chemi douazeci de copii. Nu, nu sunt de acord sa faci un eveniment si sa nu fii parolist cu orele de desfasurare (mai ales cand e vorba de copii). Nu, nu sunt de acord cu mama-telefon-mobil si copilul-nesimtit-pentru-ca-nimanui-nu-ii-pasa.

Da, se poate si altfel. Da, am fost si la altfel de evenimente si a fost bine. Da, ne vom gandi de doua ori pana vom da accept cu “feeling determined” la orice eveniment organizat de Humanitas.

Si acum, ca sa inchei cu o mica dezamagire: ati retinut ca acest atelier avea un premiu pe final, asa e? Ei, dupa ce au desenat, dupa ce si-au imaginat lucruri, dupa ce s-au distrat copios mazgalind ca apoi sa gaseasca imagini in tot acel amalgam, copiilor li s-a zis “La revedere”.

“Mami, asta e tot?!” mi se adreseaza copila in timp ce ochii se inroseau.

“Hm, da, ai dreptate, uitasem de premii. Te duci tu sa intrebi, te rog?”

“Am intrebat, au spus ca nu stiu nimic..” Intrebase pe fata simpatica, ilustratoarea, ea nu stia nimic, nimeni nu stia nimic.

Pai sa va fie rusine, organizatorilor, ca am plecat de acolo cu niste ochi mari si inrositi. Am plecat sa ne intalnim cu Norm of the North, am ras si am uitat de premii si oameni neparolisti.

 

Leave a Reply