“Șeri, uitî-ti pi fânetra ta!” zice un tată către Goe, undeva pe rândul din spate – Riviera Franceză se alungește domol iar eu mă liniștesc preț de câteva minute pentru prima oară în zborul ăla. Ne-a zdruncinat de n-am știut de noi, dar dom’ pilot a început să ne vorbească imediat ce s-au auzit primele “Doamne ajută”. Ei, și dacă n-a vorbit omu’ ăla, nu știu cine a mai vorbit. Frumos, cu calm, cu lecții de fizică și chimie incluse, cu tot ce trebuie. Nici xanax-ul nu ne-ar fi făcut mai calmi. La finalul călătoriei mai că mi-a venit și mie să aplaud! N-am făcut-o, l-am lăsat pe tac-su lu’ Goe să o facă. (Habar nu am nici acum de ce aplaudă lumea în avion, dacă e o tradiție pur românească, ca aia cu jucatul găinii la nuntă, și dacă o facem în avion, de ce nu o facem și pe linia lu’ 69 când trece troleu’ pe la Obor.)
Am plecat amândoi fără vreun plan anume, fără nimic pus pe hârtie. Ne-am bazat pe “Hai, dom’le, că știm noi pe aici care-i treaba“. În plus, eram setați să bem cafele toată ziua și să stăm la plajă. Cred că am avut prea multă încredere în noi când am zis ca le știm pe toate – la un moment dat ne duceam spre Cannes și Cannes era în direcția opusă. Ne-am dat seama de asta abia a doua zi când ne-am milogit la Google Maps. Mda, mă, bine că sunteți voi deștepți și știți cum îs așezate stațiunile pe Coasta de Azur.
Cazarea? Nisa, Airbnb, studio cu terasă faină de băut cafeaua în soarele dimineții. Transportul? Un Panda, singura mașină din toată Franța fără vreo zgârietură. My Panda is fantastic, nu așa e reclama? E ieftină în ceea ce privește costurile de închiriere. Și mică – lucru care a constituit un avantaj enorm pentru parcare. Altfel ne-am fi luat un Carrera, dă-ți seama. Doooh.
Promenade des Anglais, bulevardul care străbate tot orașul, pe lângă Mediterană, față în față cu toate hotelurile fițoase, clădirile șic, restaurantele cu prețuri destul de ridicate, pentru că, nu-i așa: vrei o poză de profil mișto pentru Facebook? Atunci trebuie să plătești pentru asta. Ah, și nu mai pun la socoteală că după ce ți-ai făcut poza respectivă, poți să traversezi, să îți pui șlapii și să dai jos textila pentru o baie într-o apă mai mult decât turcoaz. De ce zic să îți pui șlapii? Că o să îți rupi picioarele pe pietrele de pe plajele din Nisa! De aia. Că pietrele alea nu sunt oameni, așa rele pentru pielea catifelată sunt. Că nici la masaj cu pietre-ncinse dacă te duci nu e așa greu de suportat. Eh, nu ma plâng, le descriu, ca să nu zici că nu am zis. 😉
Bineînțeles că franțujii ăștia ne-au copiat și au și ei un Centru Vechi. Pfff… Numai că al lor, nu știu, e așa…adică nu știu cum să zic… E boem, are culorile perfecte, e micuț, e numai bun de străbătut la pas, e plin de magazine cu suveniruri (aceleași în proporție de 90% pe toată Coasta de Azur, așa că dacă nu ai luat magnet cu Nisa din Nisa, nu-i nimic, iei din Cannes. Cu Nisa – eu ce-am zis?!), cafenele și restaurante cu mese atât de mici de ajunsesem să nu am unde să las aparatul foto dacă pe masă era deja ceașca cu cafea.
Din centrul vechi poți face un efort pentru a urca pe La Colline du Chateau – ei, da, după ce oricum nu mai ai suflu în tine și ai putea omorî din priviri orice turist care îți iese în cale, sus e cu totul altceva – pe o parte plajă cât vezi cu ochii și orașul leneș, de cealaltă parte Portul cu câteva iahturi simple și sărăcăcioase. Față de cele din Monaco, zic.
Monaco e în construcție – se construiește, se dărâmă, se lărgește, se adaugă, se face cam peste tot câte ceva. Monaco e Casino-ul sau Cafe de Paris – vrei o cafeluță și un păhărel cu apiță? Cam douăj de euro. Monaco ne-a obosit cu opulența lui. Monaco e Formula 1, Palatul Princiar, Monaco e bling-bling, parfum, fițe, ochelari de soare, sus-jos, jos-sus, Fairmont, mașini de lux și, după toate astea – sfârșeala de final de zi. O oboseală a omului de rând care ar vrea puțină liniște. Nu, nu ne-am întâlnit cu Mihaela și Felix. Nici cu Pitt. Da, am fost degeaba până acolo.
În Cannes lucrurile stau puțin altfel. Hai să lămurim întâi treaba cu Covorul Roșu și chestia aia căreia i se spune Palatul Festivalurilor – o monstruozitate arhitecturală ca să zic frumos. Și nu era întins nici măcar covorul roșu. Centrul vechi al Cannes e la fel de șic și întortocheat ca în celelalte orășele – nu uita să iei magnetul ăla de care am vorbit mai sus.
Lăsând în urmă tot puhoiul ăsta de turiști – spune-i GPS-ului să nu te ducă pe autostrăzi, ci să-ți cârpească drumul pe coastă, deschide ochii bine, pune-ți costumul de baie – te vei opri curând, de zeci de ori, să faci câte o baie în apa numai bună a lui septembrie. Treci de Carlton și ai să vezi că totul capătă altă culoare, alt soare, altă lumină, alți oameni. Drumul din Cannes, prin Juan les Pins, Antibes si Cagnes-sur-Mer mi s-a părut copiat, parcă, cu 17 Miles Drive, California – aceleași case, liniște și dorința de “Băi, io dacă ar fi să-mi iau, io aici îmi iau!” După care iei un Immo Cote d’Azur și vezi un 500000 EUR sau chiar un 3000000 EUR și ăla e momentul când te oprești, îți aprinzi o țigară și te bucuri de un apus de soare mișto. Și atât.
Rămânând pe malul Mediteranei, Antibes ni s-a părut cea mai jovială stațiune, sau cum să zic, cel mai prietenos oraș. Cred că eram deja sătui de turism, turiști, lume multă, poze, obiective de bifat pe to do list. Antibele sunt asa, ca după o zi zbuciumată, școală, birou, plăți, telefoane, haos, iar pe înserat, o terasă retrasă unde bei cel mai răcoritor Mojito și asculți piese uitate demult.
Dacă ești deja plin de foșnetul mării atunci când trage pietrele după ea și te rănește la degețele, ieși de pe șosea și urcă niște dealuri. Cât ai clipi ești în Mougins – la ville des artistes. Un sat medieval, plin de restaurante și galerii de artă. Una lângă alta, mici galerii de artă ale artiștilor locali. Orice stil, orice preț, pentru orice gust. Și o liniște pentru prima cafea cum nu îți imaginezi. Cred că niciodată nu mi-a fost mai teamă să pășesc printre străduțe înguste ca în Mougins: nu voiam să trezesc pe nimeni, era ora 10 dimineața și părea că suntem singurii care umblăm de nebuni pe sub ferestre colorate.
Lângă Mougins e Grasse – la ville des parfums. Când spui Grasse, spui bineînțeles Fragonard, Galimard, Molinard. Iar o vizită la una din fabrici a venit ca un must see. Must smell, mai bine zis. Am intrat la Fragonard – iar mirosul de flori și condimente mi-a rămas în nări ore în șir după ce părăsisem orașul deja. Ghida noastră, o franțuzoaică simpatică, ne-a explicat cam tot ce trebuia să știm despre ce fac oamenii ăia acolo, despre cum se face un parfum, un săpun sau o loțiune de corp. Ne-am și ne-a dat cu zeci de parfumuri de nu mai știam pe care să îl prefer sau pe care să îl resping ca fiind prea puternic. Intrarea și turul prin fabrică sunt gratuite – sau cel puțin așa ne-a plăcut să credem, având în vedere că la final treci prin magazinul cu vânzare și sigur scapi câțiva euro. Doar așa, că na, oricum nu aveai parfum/cremă și ce rost are să iei din duty free dacă tot ești aici, în acasa parfumurilor fine?! Păi, nu?
Riviera franceză te ține în soare, îți oferă prânzuri și cine în care fructele de mare se îmbrățișează strâns, te așteaptă cu pietre încinse și în culori domoale, ce nu zgârie ochii. Dacă știi cum să îi vorbești și ce să îi oferi și tu, la rândul tău, va rămâne o prietenie lungă între voi. Și nu trebuie sa va vizitați prea des ca să vă amintiți una de alta. Sau altul. Îți garantez.
