Coldplay – A head full of dreams

Coldplay - A head full of dreams
Coldplay – A head full of dreams

Să răspund din prima la întrebarea: “Cum a fost?” A fost demențial, a fost o nebunie completă – cel mai bun și nebun concert la care am ajuns în doi. O joacă continuă de lumini, culoare, sunet și zeci de mii de oameni fericiți. Mai precis optzeci de mii!

Pe larg – un Stade de France accesibil cu RER. Site-ul oficial al stadionului oferă absolut toate informațiile necesare în cazul în care ai bilet la orice fel de eveniment: cum ajungi, pe la ce poartă intri în funcție de biletul achiziționat, ce se bea și se mănâncă, obiectele pe care ai voie să le ai la tine la intrarea pe stadion.

O dată ce ai cumpărat biletele de la TicketMaster, ei îți oferă informațiile necesare pentru a-ți facilita accesul la eveniment: ora de deschidere a porților, regulile în ceea ce privește mâncarea, băutura, țigările. Ei ne-au anunțat ca porțile se vor deschide la 5 pm și chiar așa s-a întâmplat. Noi plecasem spre zona betonată încă de la 3. 🙂

Pe o căldură ce contrasta teribil cu vremea de la celălalt concert la care fusesem cu doar câteva zile în urmă (U2, Joshua Tree – Berlin), am ajuns în fața Zonei A unde o mare de oameni erau deja așezați în cozi șerpuite.

Intrarea – scanarea biletului o făceai singur, cineva îți lega brățara Xylo la mână și din momentul ăla erai pe cont propriu. E un quelque chose în acea fugă nebună din gradene până în fața scenei, fugă împletită cu un râs ce o îngreunează de fiecare dată. Alerg mereu împreună cu ceilalți și râd cu toți dinții până când simt că nu mai am aer! Stewarzii sunt peste tot și le vezi gesturile care roagă să încetinești – le zâmbești, îți tragi sufletul și alergi și râzi și alergi din nou.

Am prins un loc lângă scenă (loc pe care aveam să îl părăsesc la un moment dat), am așternut pe jos cartonul luat de acasă, am cumpărat o bere la 10 (zece!!) euro și ne-am pus pe așteptat. Slavă poziționării și astrelor că soarele nu bătea pe partea noastră de gazon!

Așteptarea a durat peste patru ore – o bere, două band-uri pe care nu pot spune musai că le-am apreciat: Lyves si Tove Lo au cântat în deschidere. Tipa din Lyves plângea după fiecare piesă pentru că era extrem de bucuroasă că se afla acolo în timp ce Tove Lo se mângâia pe sânii pe care ni i-a și flash-uit la un moment dat! Lumea în delir amestecat cu bere și soare puternic!

În momentul în care optzeci de mii de oameni (!!!) s-au ridicat în picioare și au început să facă valuri și să bată din picioare pe tabla din gradene am simțit că am un nod în gât! Nu cred ca am mai auzit undeva așa vuiet și huruială de la atâția oameni veniți în semn de pace și petrecere.

Coldplay e un spectacol în sine. Chris Martin e un zâmbet continuu și o mișcare neobosită. Lumini, artificii, baloane enorme pe care toți încercau să le prindă pentru a le păstra amintire (grea mișcare pentru că nu aveai de ce să le apuci – iar atunci când am reușit să prind unul, l-am “făcut cadou” altei tipe), confetti colorat, brățări care luminau stadionul. Mereu într-un ritm egal cu cel al pieselor.

E greu să observi intrarea pe scenă a trupei, primele acorduri, primele mișcări, chiar dacă ești lângă ei: o mare de telefoane mobile ce vor sa filmeze absolut fiecare moment, tipi înalți lângă care ai nenorocul să te afli, mirosuri și plete lungi care îți bubuie în cap. Așa că am hotărât să ieșim din marea de oameni lângă care stăteam lipită încercând să-mi mențin poziția pe cele două picioare. Și a fost cea mai bună decizie – lângă cei care vindeau băutură puteai urla, cânta și dansa în voie! Ceea ce am și făcut din toți porii și mușchii! Nu știu când s-au scurs două ore pentru că mai puteau fi încă patru și tot nu m-aș fi săturat.

Zăream câte o targă mai mereu făcându-și loc prin mulțime. Era cald. Era extrem de multă lume. Nu erau delimitări și medicii ajungeau greu, foarte greu, la locul faptei.

Nu a existat niciun gard pe tot gazonul care să delimiteze vreo zonă vip de vreun gazon A de vreun gazon B. Pentru că a fost un singur fel de bilet pe toată iarba. Lucru care a dat posibilitatea fiecăruia să vină cu noaptea-n cap pentru a apuca un loc în față. Lucru care, de asemenea, ne-a lipit unul de celălalt, ne-a făcut sa ne sistăm nevoile de apă, pipi, aer, pentru câteva ore.

Bere, țigări, urlete – pentru că eu nu am voce dar iubesc să cânt, conduri rupți în două de la atâta sărit în sus, iarăși țipete ca fata mare la prima șaormă și apoi liniștea de la revedere, a fost un concert excelent!

Două ore ne-a luat să ieșim de pe stadion, să fumăm două țigări, să ne împotmolim în drum spre RER, să cântăm iar cu zecile de mii de oameni care mergeau spre casă, să mâncăm cel mai prost hot dog și să ne liniștim la o ultimă țigară în fața hotelului la două noaptea. Se terminase cel mai fain eveniment la care am fost. Și m-aș mai duce. Și-l recomand dacă vreodată, cumva, vă iese-n cale.

Atâtea simțiri nu pot fi traduse în câteva poze filmate cu un android. Și totuși… Viva la vida! 

Capture

20170716_224013

Capture1

 

 

One thought to “Coldplay – A head full of dreams”

Leave a Reply