Pe copil nu-l mai trimisese mă-sa până acuma-n tabără. De ce? Păi vorbiți cu mă-sa, direct.
Și vine un prieten acum vreo trei luni să-mi dea un link cu taberele organizate de Himalaya Travel pentru 2017. Am luat lista, am răsfoit virtual, am început sfatul, nu a durat mult și deja dădeam email către HT: Bună ziua, am și eu o odraslă, nu a mai fost în tabere, aș vrea să o trimit cu voi, după sfintele sărbători cu miel și pască și cumpărături haotice. Oamenii au fost prompți și a doua zi aveam deja răspuns cu toate informațiile necesare: asta e tabăra, asta e perioada, ăștia sunt banii, așa trebuie să arate bagajul, acolo vom sta, asta vom face în fiecare zi. Am dat în acele rânduri peste un program bine pus la punct pentru că oamenii au experiență de ani de zile.
Ca să recuperăm anii în care copilul nu a mers în tabere pentru că a stat lângă Buttercup și Goofy, pentru că a fost plecată, pentru că vacanțe la bunici – am înscris-o în tabăra de MTB. Toată lumea, aplauze, vă rog. Da, da, am zis că mergem pe hard core până la capăt. MTB la munte. Să se înțeleagă.
Ca să fie surpriza – surpriză, am printat câteva detalii cu tabăra și i le-am pus în brațe prințesei. M-am uitat la reacția ei și a fost una mai mult decât mișto: IIIIIIIIIEEEEEEEEEEEEEEEE, plec în tabărăăăăăăăă!!!!! O să fii șapte zile fără noi, îți dai seama? Daaaa, suuupeeeer! Și aici m-am oprit. Mi-a dat seama că totul a picat în momentul ăla bun.
Am achitat un avans – factură, contract, formulare de completat online cu întrebări pertinente: are vreo restricție, vreo alergie, a mai fost, cunoaște pe cineva anume, vrea să stea cu cineva anume în cameră, etc. În luna care a urmat după plata avansului am mai primit de la HT câteva emailuri în care ni se cerea re-confirmare, ni se explica pe puncte ce trebuie să conțină bagajul, de ce jeanșii nu sunt recomandați, de ce au nevoie de trusă de scule, camere pentru bicicletă, cască sau pompă. HT mi-a explicat cine e persoana de legătură, cum vor proceda cu telefoanele mobile, când ne vor contacta copiii, când ne vor contacta chiar ei. Totul era foarte clar pentru mine, astfel încât nici măcar o secundă nu am simțit că aș putea avea vreo temere. Ah, poate doar aia legată de dinți. Da, nu mă întrebați de ce, dar nu mă sperie o mână ruptă, un picior în gips, cât mă sperie pierderea unui dinte. Din ăla definitiv, nu orișicare. 
Am confirmat ferm plecarea, am printat lista cu cele necesare pentru bagaj și am lipit-o pe ușa camerei ei. Având-o acolo, aproape că o știa pe de rost. Cu o zi înainte am făcut împreună bagajul de cală și i-am zis copilului să își pună și câteva jucării. În afara ursului cu care doarme de ani de zile, nu a vrut nimic. Nici măcar foi de desen și creioane. Hmmm, destul de dubios, aș zice, cunoscând-o.
Cu o seară înainte am mai primit doua mesaje de la organizator: unul drept aducere aminte a orei la care ne vedem în Gara de Nord, unul pentru a menționa și niște mănuși mai groase. Aprilie ne spune povești cu ploi, vânt și ninsori.
În ziua Z, la 8:30 eram în Gara de Nord – am reperat deja microbuzul care urma să care bicicletele și cel care urma să vină cu bagajele. Părinți cu copii după ei, copilași care se știau sau nu, majoritatea timizi la început dar, după o oră de așteptare, deja se formaseră camerele. Softrans a întârziat câteva minute dar fu numai bine cât să-mi permită înghițirea celor patru, hai cinci lacrimi care voiau sa iasă afară. M-am abținut pentru că aș fi fost singura mamă care ar fi bocit. Penibil, de altfel. Copilu’ ne-a zis un paaaaaaaaaaaa dintr-o parte așa, a zbughit-o în vagon și…asta fu tot. Că vagoanele aveau geamuri heliomate sau ceva…ochiu’ de mamă nu putea distinge nimic înăuntru. ‘Tu-le muma-n cur cu geamurile lor cu tot…
Dacă recomand acum Himalaya Travel? O, da, cu siguranță. Și sunt convinsă că și după cele șapte zile voi spune același lucru. Go, go, go Himalaya. Nu, nu m-a pus nimeni să scriu articolul ăsta. E slăbuț oricum, ce dracu’, nu gândiți și voi…
