“Bai, cica vine Robbie in Bucuresti!” – si replica asta a fiert in mine inca din secunda aia. Nimic nu era clar. Vazusem deja pe site-ul oficial ce presupune Let Me Entertain You Tour, Bucurestiul nu era pe lista. Ziarele nu respirau nimic, nicio stire, niciun zumzet.
17 iulie 2015 – save the date! Am cumparat biletele in ziua in care s-au pus in vanzare, undeva prin februarie, am mutat vacanta in Grecia cu o saptamana inainte pentru a putea participa la, ceea ce speram sa fie cel mai mare eveniment din RO, dupa show-ul Depeche Mode, cel din 2006. Eveniment mai bine organizat atunci, cu oameni de o calitate mult mai buna. Si aici vorbesc de concertele (mari) la care am participat personal. Altfel as fi vorbit si despre The Rolling Stones, bineinteles.
Concertul unui D&D East Entertainment in Bucurestiul unui 2015.
Nu, nu am avut bani de Diamond Circle, nici macar de Golden. Il vazusem din Golden in Viena, pe 17 iulie 2013. Daca stii cu ce se mananca, daca esti cu adevarat fan, daca ai mai mult decat un salariu care-ti permite sa dai o suta, doua de euro pe un bilet “in fata” doar pentru ca e cool, daca ii poti pronunta numele corect si fara sa te balbai, daca nu vii pe tocuri si cu tricou inscriptionat cu “young and beautiful”, daca ii cunosti muzica si poti urla din toti rarunchii pana la epuizare pe fiecare vers, fa un efort si ia-ti bilete langa scena! Experienta unui Show adevarat acolo, in locul ala, nu se compara cu ceea ce simti si vezi din orice alt punct. Mi-am promis ca asa voi face si eu in anii care vin.
17 iulie si peste 35 de grade la umbra. Piata Constitutiei, Bucuresti – beton, beton, beton si atat. La 4 pm ne asezam la coada catre Normal Circle, intrarile dinspre Parcul Izvor. E perfect, am experienta “ruuuuun, Forest, ruuuun” a concertului U2 – saream scaunele si scarile de pe Ataturk cu dibacia unui campion la 3000 m obstacole! Am uimit audienta atunci si am traversat stadionul ala pana in fata scenei in timp record. Pentru mine. 🙂
Fete cu sani dragalasi vin si impart biscuiti Belvita cu…ciocolata. 35 de grade la umbra si tu imi dai c*caturi cu ciocolata?! Esti tampit?! O duduie rubiconda imparte bucati de carton de tip evantai pe care scrie Nufarul S.A. O iubesc nespus si le iau cu setea unui alcoholic! Vezi, mah, Belvita, ca mai bine dadeai cate o bucata de carton decat o mana de ciocolata topita. Alte fete impart plicuri cu cafea instant. Plicuri. In conditiile alea, ce as fi putut face cu ele? Sa imi gasesc un loc ferit unde sa il pot desface pentru a-l trage pe nas? De ce nu le-au frecat cu o gura de apa rece intr-un pahar si…am fi fost mai mult decat incantati.
Cateva pustoaice chemate de Ursus se schimbau intr-un colt…tricouri rosii si Convers. Nu puteam sa nu ma intreb: ce au facut pana acum? Aia nu sunt pregatiti acolo pentru ca mie, cel putin, mi-e sete, beau o bere cum ajung! Habar nu aveam ca nu voi bea timp de 8 ore mai nimic.
Au dat drumul la porti, am trecut printr-un scan rapid, fara nicio pipaiala si am inceput sa fugim catre gardul ce desparte cele doua zone: bilete infernal de scumpe versus bilete relativ ieftine. Ce-i drept, eram printre primii lipiti de gard, in Normal Circle. Langa noi, lume destul de ok, deci urmatoarele ore urmau sa fie placute cel putin din punctul asta de vedere. Un singur exemplar cu burta si pilozitate excesiva, cu camasa descheiata, tipul clefaitorului de ciunga. L-am ignorat.
Plec catre standurile BT pentru a-mi procura card sau jetoane, era timpul sa incepem hidratarea. Ajung la ghereta, ma asez la o coada formata din 5 oameni, imi dau seama ca a noastra nu se pricepe, lumea schimba macazul. Schimb si eu. Ajung in fata: duduile de acolo se intrebau una pe alta ce ar trebui sa faca aparatele alea. Nu stiu daca cineva, undeva, a facut vreun training de 30 de minute pentru bunul mers al lucrurilor. Am fost intrebata ce suma pun pe card. Am intrebat si eu la randul meu: cat e o apa? “Da’ de unde sa stiu eu, doamna?”. Am incarcat cu 50 de ron. “Si daca imi raman bani pe card?”, “Pastrati bonul sau cardul si reveniti cu ele aici”. Cand sa imi dea bon, oups, nu mai mergea aparatul, se blocase. “Doamna, va rog sa nu pierdeti cardul, ca nu va mai recuperati suma de pe el…eu bon acum nu va pot da”. Trebuia sa stau acolo pana ar fi putut. Dar si cei din spatele meu erau la fel de obositi. Am plecat fluturand glorios cardul.
La standurile cu bere/apa: frigidere care doar depozitau dozele cu bere nu le si raceau. Normal, nu? Si nu multe frigidere, cateva, ca doar nu urma sa fim decat vreo 60 000 de oameni! Un tip din fata mea, norocosul, si-a luat o bere fiarta. A revenit cu ea, cat tupeu, sa roage pe cineva sa ii dea orice dar mai rece… Urmam eu daca nu se poticnea pustiul de la tejghea: “aoleu, pe ecran scrie berea 8 RON, dar berea e 7 RON, cum anulez?” Si nu a putut anula. Si ne-a zis, zecilor de persoane de la coada ca el nu mai serveste. Sa gasim alta coada. I-am urat tot binele din lume si am plecat cuminte langa gard.
M-am asezat pe jos si acolo am ramas pana la ora 8 pm.
In tot timpul asta, el a reusit sa aduca doua pahare, unul mie, unul lui. Frateste. Mai al dracului ca-n ziua aia nu am simtit soarele ala parca niciodata.
Am vrut sa mai luam un rand, ne-am ridicat si ne-am dat seama ca nu avem cum sa mai plecam de acolo. Publicul se adunase, zecile de mii de oameni erau acolo. Norocosi, am realizat ca avem pile la Golden: le-am aruncat cardul si pana la final de concert am tot asteptat orice sursa de hidratare – nicio sansa sa bei ceva, cand trebuia sa stai la cozi de una pana la doua ore!
[va urma – va urma partea in care va prezint putin cine am simtit eu ca au fost acei peste 60 000 de oameni, ce au vrut ei de la Robbie Williams si ce le-a oferit el]
Nu exista cursa 3000m obstacole, poate doar daca o organizeaza pentru caprele negre
Exista, exista. Google it.