Ne-am impletit parul dintr-o zi cu soare si inca o familie cu copii, ne-am pus ghiozdanele in spate si am fugit in Sinaia. Si nu oricum ci cu trenul. Lasand la o parte faptul ca pentru cei 5 copii calatoria cu trenul nu a insemnat mare lucru, pentru noi, adultii, a fost motiv de chiraieli, barfe inocente, rasete si discutii deloc intelectuale dar tare misto.
Gara de Nord e o fata urata, sleampata, obosita, murdara si care pute. E una din cele mai urate gari din cate am vazut. Gara de Nord pute a treaba mica si mare, kfc si mc. Un mix care ucide orice placere de a pleca intr-o calatorie.
Am ajuns cu intarziere. “Luati voi bilete si pentru noi”, “Ai nostri stranuta si au muci, ia niste X si Y de la farmacie”, “Nu, nu vreau cafea de la Mc ca e o mizerie”, “Haaaai, fugi pe peron ca il anunta pe al nostru”, “Hai, sus, sus, sus, nu, nu pe acolo, aia e toaleta”, “Stai pe scaunul tau aici, nu, nu poti sta in brate, ai locul tau”, “Las-o si pe ea, de ce va inghesuiti?! Nu, am zis ca nu o poti tine in brate”.
Ne-am desprins de frumoasa capitala, am plescait cafeaua si ne-am adus aminte de zilele in care nu aveam riduri si se fuma in tren, cand mergeam cu geamurile deschise si drumul de 4 ore dura 5 minute pentru noi, cand copacii si cerul aveau alte culori. Sau noi le vedeam mai intense.
Dimineata curgea frumos catre o zi superba.
“Nu va suparati, eu stiu ca sunt copii, dar chiar asa galagie sa faca?! Ne strica vacanta!!!!” Moment in care am incetat cu rasul tamp de adulti neiesiti din casa, am lasat bong-ul deoparte, am stins tigarile de talpa baschetilor si ne-am intors privirile: un tanar domn se ridicase de la locul lui si ne dadea o lectie. Ne-am uitat la ingrozitoarele fiinte carora noi, restul, le zicem copii: radeau cu gurile pana la urechi, se jucau, vorbeau tare. I-am propus tanarului sa facem schimb de locuri, astfel am fi stat noi mai aproape de puradei. L-am intrebat daca ar fi ok sa ii legam, astfel incat sa atarne in afara trenului. I-am urat copii cu colici, multi dar veseli.
O ora si jumatate pana la destinatie si deja eram priviti de toata lumea din vagon intr-un fel anume. Acel fel anume.
In Sinaia, soarele ridica ceata si sfaraia roua. Se anunta o zi superba si asa a si fost. Ne-am oprit la Muzeul trenuletelor, fix in Gara Sinaia. Fetele mari au ramas afara, urmarind cu drag cum un domn aranja florile si pregatea terasa din fata muzeului pentru ziua care se deschidea. Copiii au iesit in cateva minute, semn ca nu au fost dati pe spate, fiecare tinand in mana cate un magnet cu imagini din Lego. Nici acum nu am habar de ce.
Am fugit catre telecabina care ne urca la Cota 1400. Preturile sunt exagerat de mari asa ca am decis ca trei din cei cinci copii sa aiba, subit, 5 ani. Tragedie! Niciunul nu dorea asa ceva, toti lacrimau pentru ca ei au sase, nu cinci!!! “Da, stiu, noi stim asta, dar taci putin acum cat luam bilete”, “Dar eu nu am cinci ani!!!!!! EU AM SASE!!!”, “Da, copile, ti-am zis, stiu, dar haide sa jucam un joc in care tu ai cinci ani”.
La Cota, surpriza: excavatoare, utilaje, masini si masinarii – se lucra. Nu am inteles exact la ce, de ce, dar cert e ca in afara unei terase la care sa bei o bere si a unei tanti care vindea porumb fiert si mere glazurate, nu aveai ce sa faci acolo. In 10 minute eram pe picior de plecare.
Nu stiu cine a fost cu ideea sa coboram pe jos pana in Sinaia. De fapt stiu, dar mi-e prieten si nu pot sa ii dau numele aici. 
Cert e ca ne-am suflecat emotiile, ne-am infasurat cu determinare si am pornit-o.
“Cat mai avem?”, “O ora!” Peste o ora din nou: “Cat mai avem?”, “O ora!”, “Dar ai zis asta si acum o ora!”, “Ti se pare, au trecut doar zece minute!”.
Se plangea si se radea, se facea misto, se cadea pe marginea drumului si se plangea din nou, se urzicau teribil si se umflau ca niste baloane, radeau jucandu-se prin padure ca mai apoi sa planga din nou.
“Masinaaaaa! Tine stangaaaa! Tine stanga, nu auzi ca trec masini?” – cam astea au fost discutiile jumatate din drumul nostru. Cealalta jumatate a fost prin padure drept pentru care si monoloagele noastre capatau alt contur: “Aia e otravitoare!”, “Ridica-te din noroiul ala!”, “De ce cari batul ala, te ajuta la ceva?”, “Mai avem o ora, ti-am mai zis!”
“Nu imi place!”, “Nu mai vin la munte niciodata!”, “E cea mai groaznica vacanta a mea”, replici care au strabatut padurea ca o ploaie marunta.
Am ajuns cu bine La Brace, un mic restaurant asezat frumos, pe marginea drumului, zambind soarelui de dupa amiaza. Adultii erau obositi. Copiii renascusera, in schimb! Micile mecanisme nu obosesc niciodata. Si cand crezi ca au obosit, nu au obosit! Se joaca cu mintea ta, asta e clar!
Dupa o joaca in Parcul de la Casino, o ciocolata calda si doua trei desene pe hartie, o plimbare scurta in frumoasa Sinaia, ne-am intregit din nou in Gara Regala. De data asta am avut un vagon numai al nostru unde s-a tipat, s-a jucat, s-a adormit din picioare, s-a vorbit si s-a ras!
Concluzia? Toti adultii au “beneficiat” de febra musculara si picioare de tip Hulk. Nu toti copiii s-au nascut “munteni”. Cel putin nu de la inceput 😉
