Bună seara, doresc și eu o ambulanță la adresa […]
Transfer. O iau de la capăt.
Bună seara, doresc și eu o ambulanță la adresa […]
O voce cu tutun și probabil seri întregi de karaoke în spate mă ia la întrebări. De ce? Ce are? Cum are? De când are? Dacă e stabil. Răspund la toate așa cum știu.
Așteptați că va veni ambulanța.
Așteptăm toți. Trec treizeci de minute. Sun din nou.
Bună sea…
Sunt transferată.
Bună seara am sunat și eu la 10:20 la Dvs..
10:22!! La 10:22 ați sunat, doamnă! Știți cât de aglomerat este la noi?
[Mă doare-n cur de cât de aglomerat este!]
O să urgentez, așteptați că va veni.
Mai trec 25 de minute. Total așteptare ambulanță: 55 minute.
Asistenții intră încălțați și eu fixez bocancii ăia ai lor cum împrăștie mocirla de afară pe covorul meu nou. Bine, are un an covorul, dar totuși. Asistentul are ciungă pe talpă. Asistenta nu. Asistentul mi- o lipește de covorul meu nou. A doua zi o dezlipește mama cu scobitori și alte trucuri.
Noi am dori să îl luam la urgențe. Care e cel mai apropiat spital?
Să mori tu că pe mine mă întrebi…. Am zis unul care mi-a venit în cap dar nu era bun…
Pantelimon! Îl ducem la Pantelimon.
Mi-am tras geaca și dau să intru peste ei în ambulanță.
Dvs. veniți cu altă mașină, noi nu avem cum să vă luăm cu noi. Așa sunt regulile.
Iau un taxi și ajungem în același moment. Primiri urgențe. I se face o foaie pe care e scris cam tot ce poți scrie astfel încât să te acoperi în caz de ceva. Tu, asistent adică.
Luați loc acolo și așteptați. Asistenții pleacă.
Ce să aștept? Pe cine?
Când o să știe ceva, o să vă anunțe.
Habar nu am cine e această a treia persoană nedenumită de nimeni. Niciun medic de gardă nu știe că eu sunt însoțitor, nimeni nu mi-a luat vreun nume ca să mă anunțe despre derularea lucrurilor. Nu-i nimic, aștept. Am țigări.
Mă uit în jur. Trei creștini dorm tolăniți pe ceea ce a mai rămas din scaunele alea de gară veche și dezafectată. Dorm atât de profund încât unul chiar sforăie iar eu încep să bat din picior pe ritmul sforăitului lui. Alte două bătrâne nu dorm dar stau cocoșate pe două scaune, se cunosc dar nu vorbesc una cu cealaltă, țin strâns lângă ele doua sacoșe de rafie pline cu nimicuri. Ei sunt oamenii străzii. Afară e încă iarnă și e teribil de frig.
Un bătrân senil pe care acum chiar mi-l aduc aminte cu drag are un radio mic în mână. Ascultă o compilație ciudată de manea cu lăutărească.
Îți dau un milion dacă știi cine o cântă pe asta! Dar pe asta? Și asta?
Și o ține așa, vorbind mai mult singur, neadresându-se nimănui, dar reușind să enerveze restul de trei, patru oameni care așteptau, ca mine, un răspuns ce nu venea.
Bă, taci în gâtu’ mă-tii că-ți dau una de te omor! Fire-ai a’ dracu’ de jegos nenorocit! Paznic, de ce nu-i dați dracu’ afară pe leprele astea?!
Dom’le, nu avem cum, e lege, nu e cum să îi lăsăm pe vremea asta afară…dacă intră, trebuie să îi lăsăm să se încălzească.
Mi se face milă. Amestecată cu nervi, cu sudalme, cu jeg, cu putoare și miros înțepător. Ce sistem bolnav e ăsta? Unde sunt? În ce an?
Nu vă supărați, aș vrea să fumez și eu o țigară, dar am pe cineva înăuntru, nu știu nimic…nu știu ce să fac…
Paznicul unei uși ce se deschide cu card (bravo, sistem tâmpit, bravo!) îmi zâmbește înțelegător. El e Dumnezeu acolo acum pentru mine. El e și medic și sfătuitor și complice și Dumnezeu.
Mergeți, mergeți că vă chem eu dacă e ceva. Și fumați aici la ieșire, nu-i problemă. Sunteți cu domnu’ tatuat? Ce are? Că oricum îl mai ține, dacă îi face [nume analiză], durează cam patru, cinci ore.
Nu sunt, domnule, cu domnul tatuat…
Ies să fumez. Peste tot semne “Fumatul interzis”. E spital. E normal.
Vin ambulanțele ca mașinile de Formula 1 la pit stop.
Hahahaha, iar ai venit, mă? Ce-ai mai făcut acuma? Paznicul chiar e Dumnezeu aici…acum. Nu mai țipa la fiu-tu, ce țipi așa? Și tu, lasă-l, că îl știe toată lumea pe etaj, se descurcă.
Fumez iar. Bătrânul meloman e cuminte, simte pericolul și iminența unei posibile bătăi și iese afară proptindu-se lângă mine. Mă întreabă dacă pe asta o știu, îmi dă un milion dacă o știu. Cred că îi crăp capul dacă mai spune vreun cuvânt. Și iar mi-e milă. Din când în când mai intră dar fără a mai provoca gălăgie și fără muzică. E trecut de 12 noaptea și îl văd obosit. Ăia care dormeau când am ajuns dorm și acum. Se sforăie pe voci. O doamnă lângă mine îmi spune că așteaptă de 6 ore deja. Hotărăsc să îmi pun gluga gecii pe cap și să închid ochii. Nu-mi iese.
Ajunge și Poliția cu doi creștini de etnie rromă. Unul tânăr cu ceva haine de firmă ștanțate în Vitan, sâmbăta. Ălălalt, mai bătrân, mâini de muncitor. Doi polițiști tineri, un el și o ea. Două agende. Două caschete.
Șefu’, mă pot duce să iau o apă și niște țigări? Polițistul îi face semn cu mâna că nu. Hai, șefu’, că dacă voiam să fug, nu fugeam io?
În incinta camerei de urgență există doar un aparat care face fresh de portocale (!!!!!) Fresh de portocale. Stoarse acolo, pe loc. F*tu-vă-n…de popor tâmpit!!! Fresh de portocale…nu apă..nu bidoane cu apă de la La Fântâna, moca, pentru creștinii care așteaptă, care dorm, care au nevoie….Fresh de portocale!!! Barem pleci vitaminizat! Dacă ai bani să cumperi, bineînțeles.
După încă jumătate de oră de povești despre montat gresie, faianță, centrale, șefu’ îl lasă pe ăla mai în vârstă să se ducă după apă și țigări. Ăla tânăr nu e vorbăreț. Drept urmare, organele legii joacă Color Switch și Candy Crush. Le știu că le am și eu pe telefon. CSI Pantelimon.
Tot eu vă deranjez…nu am nicio veste…pot vorbi cu cineva totuși?!
Ochii îi merg rapid stânga, dreapta, preț de câteva secunde, după care îmi zice complice: Haideți, intrați și mergeți la medicul de gardă acolo.
Bună sea..
Da!? Spuneți, ce e? Timp în care mă împinge fără să mă atingă către ușa coridorului pe care intrasem. Totul din priviri.
Voiam să știu unde e…ce se întâmplă…
Cine? Domnul tatuat?
Domnule, nu sunt eu cu niciun domn tatuat…vă rog să îmi spuneți ce se întâmplă că nu știu nimic de câteva ore.
L-am mutat la majore, facem mai multe investigații. Așteptați și vă vom anunța.
Zbang. Pașii făcuți cu spatele în timpul conversației seci m-au dus către ușa cu card, lângă prietenul meu, paznicul.
După alți timpi morți în care ești un simplu nimeni într-un spațiu sinistru, împuțit și jegos, un nimeni căruia nu i se spune nimic, primesc un telefon: Mă internează. Vino pe partea cealaltă să iei geacă, acte, bocanci.
Deci dacă cel cu care vii nu are smartphone…ești un sărac, bă, săracule, că nu îți spune nici dracu’ ce căcat se întâmplă.
Dă Duoamne Duoamne să ai portofelul plin de ca$$ astfel încât chiar și orice căcat de răceală să o tratezi la privat. Sau în Suedia. Norvegia. Danemarca. M-ați înțeles. Și dă Duoamne Duoamne să nu ai nimic niciodată și să fie de ajuns doar fresh-ul de portocale! Făcut de tine acasă, în confortul celor 4 pereți ce te apasă.
Hai, sănătate, că fresh avem cu toții!
