Se dau urmatoarele: 21 de copii de aproximativ 7 ani si o mana de mame. Mame-vultur grijulii si cam lipsite de verva necesara plecarii intr-o excursie cu Clasa. Mama asta care scrie inclusiv.
Se da un autocar vechi, un sofer prea batran ce poarta un halat lung, de mecanic si o plecare la 8:30 am din fata Scolii. Se da o excursie de o zi catre si la Curtea de Arges, asta in locul serbarilor standard din clasa in care copilul ar fi invatat frenetic 6 poezii, 4 cantece si 2 scenete.
Ne adunam, urc cu pupila in autocar, locurile din fata sunt deja ocupate, copila ramane fara “colega de bancheta”. Putin ii ia sa nu planga. Ma hotarasc sa stau deoparte si sa observ. Afara un pusti plange si se ascunde dupa bunica. Nu vrea sa mai mearga. Nu vrea fara bunica. Bunica nu poate. Pustiul e convins de decizia lui si, astfel, ramane acasa.
Plecam. Frenezie. Fetele isi scot poneii, unicornii, surprizele de la oua kinder, penarele pline ochi de creioane colorate, foi mici si mai mici. Baietii scot tabletele. E liniste. Inchid ochii. Dar ii deschid imediat pentru ca pe banchetele din fata lumea se agita. Un pusti vomita. Din zbor i se aduce o punga pe ultimele secunde. Degeaba. E mutat in fata. Gasca desteapta si deja antrenata prinde schema si incet, incet pe toti ii doare burta, le e rau si ii ia cu ameteala. Olaf inclusiv. Mame ferme si trainuite in ale copiilor, nu cedam! “Bea niste apa, nu te mai agita, iesi de sub bancheta, nu mai sta cu spatele la directia de mers, stai jos acolo potolit, nu mai urla, lasa tableta ca de aia ti-e rau!” – replici care vin gramada. Raset malefic in interior.
Le dau voie copiilor sa imi spuna Anca, nu Tanti si nici Doamna. Anca si atat. Se bucura. Aud intr-una: “Ancaaaaa, Ancaaaaaa, ne faci cort?!” Cort in autocar? Din geci, esarfe, fulare, ma apuc sa fac corturi. Vor toti. Se baga toate mamele in joc. Facem corturi fetelor. Ele sunt fericite. Baietii decid ca e o porcarie. Si isi baga nasul din nou in tableta.
Parasim Bucurestiul. Facem doi pasi si trei rostogoliri de roti si un miros ingrozitor si inecacios determina mutarea copiilor in spatele autocarului, panica mamelor si oprirea autocarului undeva la km 20. Afara se aratase soarele inca de dimineata. Soferul, trecut de prima, a doua si a treia tinerete, ne explica ceva legat de frana, roti, discuri. Singurului tatic din autocar i se arata foile masinii, toate reviziile erau la zi. Deschidem usile larg si fumatorii ies la o prima tigara in claxoanele participantilor la traficul dens de pe A1. Mamele hotarasc ramanerea pe loc pana cand agentia ne trimite un nou autocar. Certuri, nervi, cantecele, copiii se plictisesc de corturi, vor altceva. Aud un prim “Va e prea bine in libertate?” si inteleg ca nu e de glumit si ca acolo vom ramane.
Pret de vreo doua ore stam pe marginea soselei, cu posibilitati limitate de miscare sau de scos copiii la aer. “Vreau pipi” se aude o voce a unui baietel. “Pai haide jos, faci aici langa autocar”, “Nu pot, eu vreau doar la WC”. Poftim?! “Mai, haide aici jos, nu se uita nimeni, suntem doar noi.” Un nu ferm vine din partea cealalta si toti renuntam.
Dupa cateva guri de cafea, noul autocar se apropie si incepem permutarile. Repornim la drum. Ne oprim in prima benzinarie pentru pipi si pringles. Ma nimeresc la coada si cativa pusti vin langa mine: in brate mi se arunca ciocolata, chipsuri, masinute Burago, si altele. Renunt la ultimele si cumpar doar primele porcarii.
Dupa ore de cantecele si fetite care se pusesera pe cearta femeiasca de tipul “Nu o sa mai faci parte din clubul meu! NICIODATA!” – maini incrucisate pe piept si priviri dure – ajungem intr-un final la Curtea de Arges – Fabrica de Globulete.
Cat de rudimentar, cat de minimalist, cat de lipsit de fonduri si totusi cu cat potential pentru mici si mari! O uzina in care huruie infernal flacarile ce modeleaza sticla. Doua incaperi la parter in care o doamna incearca sa ne explice cum se fac globurile. Nimeni nu aude desi femeia tipa, toti se imping pentru a obtine un loc cat mai in fata, eventual langa flacara. Doi mesteri priceputi prefac in cateva secunde un tub de sticla intr-o adevarata lebada, un om de zapada grasut sau o spirala numai buna de agatat pe crenguta de brad.
La etaj ni se prezinta o masa plina ochi cu globulete vopsite pe care doua doamne cu o caligrafie de invidiat deseneaza casute sau brazi si scriu mesaje la alegerea noastra. Nici nu apucam sa spunem “Ai grija cum tii…” ca primele globuri sunt deja pe jos – lacrimi ale baietilor oprite la jumatatea obrajilor – vor sa arate ca sunt barbati adevarati si ca, de fapt, nici nu le pasa prea mult.
Cumparam la pret de nimic globuri ca pe vremuri, cu desene frumoase si autentice. Ma declar multumita si incerc sa feresc sacosele de bateriile ambulante care alearga dintr-o parte in alta. Urmeaza poza de grup in fata Fabricii. Soarele ne mangaie frumos si totul pare perfect. Alte globuri se sparg cand copiilor li se striga “Manutele sus pentru pozaaaaa”. Manutele care tineau strasnic pungile cu globuri. Tandari. Doamna merge inapoi in Fabrica pentru a relua procesul de personalizare pentru cei mai “nefericiti”.
Plecam catre Restaurant. Suntem infometati cu totii. Lucrurile merg pe repede inainte acolo, ni se servesc ciorbe si un fel principal. Calda este singurul atribut al mancarii de acolo. Fetele se plang si fac nazuri din orice. Baietii se cearta la masa lor. Fetele incing hore intr-o alta sala unde muzica urla. Sar pe Doamna si toti sarim la pozat, fericiti sa prindem odraslele in ipostaze diverse si, eventual, langa Doamna, ca sa dea bine.
Cu stomacele acoperite, plecam catre Manastire. Ultimul stop. Soarele apune si frigul strasnic ne acutizeaza oboseala. In Manastire, un Preot cu o voce calma le vorbeste despre istoria acelui loc. Cuvintele sunt mari iar cei mici, care pastreza o tacere mormantala, se foiesc semn ca deja legenda e prea lunga. La final li se permite sa puna intrebari. “Unde e zidita Maria?”, “Nu e Maria, e Ana”, “De ce a zidit-o deci?”, iar raspunsul vine de la un copil care fusese atent, se pare: “Venise prima cu mancarea, de aia!”. Doamna vrea sa vada si moastele, mamele renunta, copiii se tavalesc prin noroaie si alearga nebuni prin curtea mare si frumoasa.
Majoritatea decide asa ca facem cale intoarsa la autocar. Plecam spre Bucuresti. Copiii urla “discoteca” – se inchid luminile. Incep cantecelele si aud “Dom, Dom sa’naltam”, In mod repetat. De 6 ori. La microfon. Copiii sunt agitati la maxim si nu raspund la niciun fel de stimul, de replica, de voce. Ii lasam sa se tarasca pe sub banchete. Intervin si primele neintelegeri intre fete si baieti. Desi credeam ca nu au nicio legatura unii cu altii, drumul spre capitala mi-a aratat contrariul. Se impung, se cearta, isi arunca cuvinte care pe noi ne fac sa radem, replici auzite acasa de tipul “Cine tine cu Steaua mana suuuus!”, “Cui ii place salamu’ mana suuuuuus” si altele asemenea.
Excursia de 1 zi a durat 1 saptamana pentru mine. Am vorbit mult, am mutat copii pe scaunele din fata pentru ca vomitau pe ei, m-am jucat si am facut poze cu telefonul spre deliciul fetelor care pozau si spre nervii baietilor care sunt prea buni pentru “porcariile” astea. Am feliat carnea de pui in farfurii, am mancat pe fuga si am intervenit in lacrimile sarate ale lor. Am cumparat junk food si am pus fes/fular de zeci de ori ca sa le scot mai apoi tot de atatea ori.
Concluzia? Acum, dupa ce totul e la trecut, o zi langa suflete calde si bune si nebune si colorate pare perfecta.
