“Vrei sa fii prietena mea?” – o intrebare buna. Daca e scrisa corect. Daca ai vreo 17 ani si cosuri mici-rozalii pe fata. Vine cu o privire nedumerita daca ai vreo 34 si stii deja cum e dish-ul si cu ce vin aluneca mai bine.
Prietenia e de dat, de impachetat, de luat in suflet si de crescut ca pe un mic bonsai. Trebuie sa ii vorbesti mult si sa o ingrijesti daca vrei sa dea roade. Vorbesc ca un adevarat profet. Sau profan. Profet.
Cand aveam o varsta plina de tupeu si avant (nu am avut cosuri), la un Ciucas impleteam cam 2, 3 prietenii serioase. Serioase le vedeam si simteam. Un banc bun, o iesire prin nori de fum intr-un club, un “da, si eu as face la fel”, imi erau suficiente: “De astazi vei fi prietenul/a meu/mea”. Acum ii contorizez in reteaua de socializare. 128? Nu sunt cam multi? Oare pot avea grija de toti? Si cum sa le ofer atentia mea si toata starea de bine daca eu, uneori, nu vreau, parca, sa mi-o ofer nici mie?
Cand aveam o varsta plina de tupeu si avant, prietenii prietenilor mei deveneau si prietenii mei. Cum altfel? Simbioza. Gandul comanda – daca esti bun pentru prietenul meu, esti bun si pentru mine, “you are a keeper”.
Cand aveam o varsta plina de tupeu si avant, nu contorizam. Beneficii, inimi, sume, intelect, dispozitii. Iubeam parul cret si bronzul si gajaiala din voce. Era de ajuns. De azi vei fi prietenul/a meu/mea, esti prea dragut/a, cu pometii astia bronzati si cu dintii aia laptosi. Uite, pana si gropitele din obraji iti fac cinste. Si cum tii tigara….ce stil…il imprumut cu siguranta… prietene!
Treizeci si patru si o mana de prieteni. De soi bun, din ani buni. Cresti si cresc aia mici langa tine, creste corporatia cu tine odata, cresc pretentiile lor si ale tale langa ale lor, dai cu capul de tavanul zilelor si te iriti mai repede sau, din contra, o iei “a la legere” si nu iti mai pasa asa mult. Oricum ar fi, cu greu mai dedici prietenia si cu greu o mai accepti pe a altuia. Conturul e deja bine trasat, gandurile bine patinate. Incep sa caut posibilitatea izolarii…langa prieteni.
Treizeci si patru si o mana de prieteni. I-as purta oriunde imi ajunge pasul. Ii judec, ii imbratisez, ii invidiez, ii urasc din drag si ii dragostesc in aceeasi masura, le-as da oricat din voia mea buna, din gand, din ras zgomotos. Ar face la fel.
Treizeci si patru si o mana de prieteni. Nu mai e atat de simplu. Poate pentru ca nu mai beau Ciucas. Nu mai leg cate 2, 3 prietenii pe seara, zi, ploaie de vara sau soare. Cand nu sunt eu, cand nu esti tu, cum se mai incheaga? Hai la un Aperol si vedem de acolo. Si daca taci cum tac si eu… si se leaga… inseamna ca inca mai traieste ceva din posibilitatea unei prietenii ca alta dat’. Hai sa imi cunosti demonii si bucuria, hai sa ne disecam razand si sa vedem ce poveste lipim. Incercam asa? Nu ma mai dau pe nimic. Pentru ca orice clipa a mea e pretioasa acum, pentru ca daca nu rad si nu ma bucur – nu se merita. Pentru ca iti ascult si iti mangai demonii si pretentiile si fricile si iubirile, dar fa-o si tu cu ale mele. Pentru ca nu mai dau fara sa primesc. Ce vrei, varsta…
“It’s complicated” asa cum bine o zice Reteaua de socializare… Te trec acolo ca prietenul meu, pun bifa de Get Notifications pentru a deveni, deodata, prieteni si mai buni! Simt ca stiu totul despre tine.. nu simt, chiar asa e: stiu totul despre tine. Tot ce vrei sa fii tu acolo.
Despre prietenie si demoni si varste care filtreaza mult si se imprietenesc impletit si care se bucura intens. Aici sunt acum. Si nu e rau. Pentru ca bucuria vine cand inima deschisa asteapta sa isi ia zborul.
Hai la un Aperol si hai sa radem tacand, discutand discutii destepte bune si calde.
