Intru in curtea casei unde copila ia lectii de pictura. S-a creat acolo o lume mai mica dar mult mai frumoasa. Tonul e dat de muzica in surdina, de oamenii care au creat scoala, de copiii frumosi, de stilul adoptat. Familiile asteapta cuminti. Ramanem afara, pe banci, desi vremea nu e prietenoasa. Dar nu vrem sa intrerupem ora in vreun fel.
Ma gandesc la ale mele, rasfoiesc telefonul, deschid un joc simplu si imi golesc creierul.
“- […] chiar are talent! Adica pentru un copil de 4 ani sa faca asa desene”, zice o mami.
“- Da, asa am descoperit-o si noi pe […], am simtit ca isi doreste, ca vrea”, completeaza doamna mai in varsta.
“- Va spun, a venit intr-o zi de la gradinita cu un desen, un robot din….[nu am inteles de unde, stam pe banci diferite, intre banci e o floare mare de gradina, imi este uneori greu sa urmaresc conversatia]….stiti cat de bine si de atent l-a desenat si el, mai apoi? A folosit fix aceleasi culori, a prins aceleasi detalii! Nu ne venea sa credem!”
Trag cu coada ochiului, fie-mi-ar rusine: o doamna zdravana (probabil o buni) cu un limbaj elevat si o voce pretentioasa discuta cu o mami firava, cu acelasi limbaj si acelasi tip de voce. Tati, sotul lui mami, ditamai omul, imbracat la patru ace, se plimba pe langa ele, zambind a confirmare la orice spune mami despre fiul lor unic.
Usa de la cei mici se deschide cu zgomot si un pusti blond o zbugheste afara spre tati:
“-Tati, cati pufuleti am voie sa mananc?”
Paranteza: la orele cu cei mici, Doamna Elena le da cate ceva de rontaiala, de obicei acel ceva sunt pufuletii.
“-Intreab-o pe mami, vezi ce spune ea.”
“-Mami, cati pufuleti am voie sa mananc?” Pana si eu astept un raspuns si o fixez pe mami cu gandul.
“- Mami, dar tu ce crezi? Cum gandesti?” vine instant raspunsul maica-sii.
Ce c*cat sa gandeasca pustiul, el vrea pufuleti! Pana si eu imi ofer uneori o punga enorma plina cu pufi. Si iau cate patru, cinci odata, ii indes in gura pana mi se lipesc maselele de sus de cele de jos.
“-Mami, voi lua sase!”
“-Da, este o decizie buna.”
Imi tiuie urechile. O fi de la racoare, imi zic, nu m-am imbracat corespunzator cu ce baliverne indrugau cei de la meteo dimineata.
Opresc jocul de pe telefon, ma fac ca ma uit in gol. Incepe sa imi placa asteptarea din curtea casei frumoase, ascunsa undeva la Piata Victoriei.
“- […] merge la Gradinita Franceza.”, aud din nou vocea doamnei in varsta, o voce fantastica si numai buna de conferinta motivationala cu peste 400 de participanti. “Nu am ce sa le reprosez, sincer va spun, sunt extraordinari, asa programa, asa evolutie, asa oameni. Singura chestiune cu care avem probleme este mancarea.”
“- Ah, dar nu a fost un criteriu in alegerea gradinitei la Dvs.?”, a replicat mami si nu a asteptat deloc vreun raspuns. “La noi asta a fost primul criteriu: masa.”
Usa de la cei mici se tranteste din nou si pustiul blond vine iar in fuga spre mami si tati:
“- Mai pot lua pana la zece pufuleti?”
“- Bine, mami, dar nu mai mult de zece, te rog, da? Dupa pictura stii ca mergem la sushi!”
Imi iau cateva secunde sa ma gandesc la propriul frigider. Dau de magneti, chicotesc pentru ca am cativa pe care ii ador, deschid usa cu gandul si incerc sa vizualizez ce am in el. Dau peste Kinder Pingui si inchid.
Ca si cand noi nu am auzit din prima, mami vrea sa sublinieze:
“- Mergem la sushi dupa, ii place foarte mult sushi! Mananca singur cu betisoare. Asta va spuneam, noi in primul rand ne-am uitat pe meniul gradinitei. Stiti, lui nu ii dam nimic procesat!”
“- Lui […] ii place libanez.”
“- Vai! Nu imi spuneti! Sunt innebunita dupa mancarea libaneza. Noi numai asa ceva mancam, deci fie mancare japoneza, fie libaneza.”
“- ….si mediteraneana..”, si toti ne indreptam privirea si auzul catre tati care si-a dorit sa intervina.
Mami il ignora. Il ignoram si noi. Mami continua:
“- Da, v-am zis, noi nu facem rabat aici. Y nu stie ce e ala hamburger, de exemplu! Si l-am invatat ca de fiecare data cand merge intr-o vizita si vede ceva nou, sa vina sa intrebe daca are voie sa guste si el. Si e atat de ascultator…l-ati vazut…”
Simt ca am ramas setata pe cei zece pufuleti….dar mintea incepe sa deseneze hummusi si bucati mari de crap in saramura. Imi plang ochii de pofta. Pana una alta, as manca eu toti pufuletii pe care nu ii atinge pustiul.
“- De unde luati pui?” intreaba doamna in varsta. “Sper ca nu vorbim despre cei din comert, de la magazine!!!”
Ma simt groaznic si imi vine sa intru in pamant. Tu realizezi ca eu mai cumpar uneori din magazin? Continui sa ma ascund dupa floarea ornamentala pusa intr-un ghiveci enorm.
“- Va dati seama ca totul e cat mai natural, avem cateva persoane care ne aduc carnea, o comandam de la producatori sau…mai stiu eu…Va zic, cel mic e obisnuit doar cu mancare japoneza si libaneza!”
Imi aduc aminte cat de misto ne-am distrat la Mac-ul de la Bulgari, in drum spre Grecia, si zambesc. Da, la Mac-ul unde toti trei au mancat cate un ham sau cheeseburger cu cartofi prajiti si suc de mere! Imi trag ghiveciul enorm mai aproape.
Imi dreg glasul, ma simt ca si cand as fi vorbit o ora, fara microfon, in fata unui puhoi de oameni.
“- Pot sa incerc sa va fac o recomandare, daca imi permiteti, mai ales ca mi-ati spus ca va place mancarea libaneza! Chez Toni! Este cel mai bun restaurant libanez din cate stiu si credeti-ma, suntem experti in mancare libaneza. Am fost si la Londra, de exemplu, am cautat si acolo…nu se compara! Noi suntem clienti fideli ai acestui restaurant!”
Redeschid telefonul, dau cautare, dau salvare locatie.
In tot timpul asta, tati statea tamp, in costumul lui gri sobolan, mami clefaia din balerini (stii cand ii tii doar pe varfuri si partea de la calcai o misti continuu?). Doamna in varsta continua sa vorbeasca sacadat, calm, cu tonul ala misto dar atat de pretentios.
In momentul ala observ un al patrulea personaj: o batranica statuse pe tot parcursul conversatiei cu ochii infipti in cele doua. Nu a zis nimic, nu a schitat nimic, de aia o si observ abia la sfarsit…mi-e mila de ea pentru ca imi pare ca nici nu a inteles nimic.
Copila iese de la pictura cu un desen usor dar plin de culoare si veselie. Ii car eu ghizodanul. Scot din buzunarul de la spate o punga in care mai avea cateva saleuri luate cu doua ore in urma.
“- Vrei, printzes?”, asa o mai alint uneori.
“- Da, mi-e o foame de lup!”
Plecam catre casa. Ma gandesc la cei zece pufuleti, la sushi, la Chez Toni. Imi ramane in cap figura batranei care timp de peste 20 de minute s-a uitat fara vreo mimica la cele doua femei ce dialogau in “cea mai” perfecta limba romana posibila.