Așa cum spune și datina populară, I dont like the drugs but the drugs like me, așa pot spune și eu, cu mâna pe tricolor, nu îmi place să zbor, da’ uite că trebuie. Bine, am alterat puțin traducerea, doar așa, ca să iasă rima.
La primul meu zbor, mult după terminarea facultății, că pe noi nu ne scoteau ai noștri în sitibreicuri cum îi scoatem noi pe ăștia mici, anual, câte două-trei ieșiri din țară, ca să nu rămână plodul tâmp de cap, deci, la primul meu zbor cu avionul, am cerut stiuardesei să îmi deschidă geamul și să îmi dea apă și dacă nu, să mă lase să cobor. Nu, nu e la mișto, nu e glumă, acesta este un paragraf după un caz real. Atac de panică în toată regula. Avionul nu decolase, lumea încă își mai cumpăra parfumuri ieftine din diutifri și aștepta să fie chemată pesonal, prin ciocofon, pentru că, nu-i așa, why hurry?
Am mai crescut și eu de atunci, nu mai cer deschiderea geamului, doar spun toate rugăciunile pe care le știu (una singură…că aia cu înger îngeraș mi se pare desuetă) și încerc să mă autoînveselesc. Cel mai mișto mi-a fost când am avut cu mine cartea lui Exarhu, da, da, râdeam și citeam și turbulență și plăngeam pe interior și citeam și iar râdeam. Apoi încerc să-mi iau gândul de la orice înseamnă zbor: Ia uite, am cinci degețele! Oare câte grade îs afară acu’ la altitudinea asta? Ce-o fi făcând X-uleasca, ce mă enerva cu figurile ei de Dorobanți. Practic noi stăm într-o conservă acum, tot nu înțeleg cum plutim cu măgăoaia asta! Gata, șterg toate aplicațiile tâmpite din telefon. Oare căpitanul realizează că suntem în mâinile lui?!
Indiferent de câte ori îmi zic “și dacă ești panicat, ce rezolvi, că gata, ăsta e sus, pa, la revedere”, nu merge. Prefer un drum de trei zile cu mașina. Da, știu că mai repede ai parte de un accident de mașină decât de unul în avion. Așa o fi, vă rog să veniți lângă mine atunci când zbor, să-mi explicați pe un ton calm toate astea. Vă rog, chiar.
Ce am observat că mai merge, la mine cel puțin, e să urmăresc stiuarzii și stiuardesele. Cu așa o îndârjire încât oamenii ăia cu siguranță se simt aiurea. Mă uit, efectiv, în ochii lor, în fiecare secundă în care îi am în raza vizuală, astfel încât să fiu prima care citește vreun început de urmă de panică, teamă, am pierdut motorul drept, s-a stricat manșa, ș.a.m.d. Bine, din nou, nu știu la ce m-ar ajuta să fiu prima care află astea, dar…
În ultimul zbor spre casă, în diagonală cu mine, stătea un pilot. Nu, nu pilotul aeronavei în care eram, ci un altul – geacă de piele cu trese pe umeri, Top Gun, păr vâlvoi și ușor blond, înalt, bine făcut. Am fost cel mai fericit om când l-am văzut: dacă el e ok în timpul zborului, eu voi fi ok. Omul avea o tabletă pe care juca niște jocuri în care pilota, cum altfel, avioane si elicoptere. După circa douăzeci de minute, omul în care-mi proiectasem toată șansa mea de a reveni din nou, cu bine, pe pământ, adormise. Începusem sa tușesc controlat cu gândul că îl pot trezi. Nicio șansă. Deja mă enervau situația și omul în sine.
O altă chestie pe care nu o înțeleg este cum Dumnezeu pot unii să dea bună ziua stiuarzilor, să își găsească locul tipărit pe bilet, să își dea jos geaca groasă, să-și pună căștile pe urechi și să adoarmă în secunda doi. Nu pot pricepe ce droguri ușoare trebuie să iei și ce fel de ne-om ești ca să ai așa o durere-n c*r timp de câteva ore. Inutil de zis că oamenii aștia se trezesc sau sunt treziți fix după ce avionul a aterizat și toată lumea a aplaudat cu spasme.
Apropo de aplauze, ori am fost într-un zbor de linie, ori ceva s-a întâmplat, că nimeni nu a mai clefăit din palme în aceste ultime două zboruri. În spatele meu, în schimb, am avut o familie tradițională, compusă din mama, tata și copilul, toți trei îmbrăcați regulamentar în trening. Dar din ăla bun, mișto, nu căcaturi lucioase de la Dragon. Oamenii investiseră. Au dormit și ei ca valizele-n cală, dar înainte de a adormi, ăla micu’ a ținut să îi adreseze o retorică lu’ taică-su: Tată, nu-i așa că nouă la toți trei ne place mai mult în vacanță decât la muncă?
Am zâmbit în capul meu și l-am vizualizat deja pe puști în politică.
Ca să închei într-o notă liric-amuzantă, îi întâlnesc pe ăștia trei la control pașapoarte. Tatăl: Zi-i la domnu’ de unde vii tu! Copilul: De la SuperBowl! (opaaaa, dau să mă uit mai bine la ei și e clar că de acolo vin, copilul fiind îmbrăcat din cap până-n picioare în haine branduite cu diverse echipe de fotbal de la ei) Tatăl: Și zi-i la domnu’ ce ai mai făcut tu acolo!
În timpul ăsta, noi, restul patrioților, așteptam cuminți la cozi interminabile, să ne dea și nouă drumul în țară, dacă se poate, dacă nu deranjăm, ș.a.m.d.
Tatăl: Vino înapoi și zi-i la domnu’ la revedere acuma!
M-am bucurat pentru ei, cred ca a fost o experiență mișto. Bravo, români cu bani și trening, vă salut!
V-am mai spus că nu îmi place să zbor? Zău, fără mișto. 🙂
