3 octombrie. Jumătatea aia mișto mă sună la prima oră: Băi, fii atentă, ne mutăm în Olanda! În două minute am trecut de la: Să-mi $%^&!! Mă duc să împachetez converșii! până la Băbăiatule, eu nu plec nicaăieri, unde plec eu și las școala, jobul, mămica, mămică-ta, bbNae care e încă în burtică (nu, nu a mea!) dar vine, vine acu’ [later edit: a și venit!], prietenii ăia tâmpiți de-i avem, cum să plec fără toate astea? A trecut o lună și ceva de la telefonul ăla.
Noi plecăm!
O mie de întrebări nu îmi dau pace. O mie de gânduri și altă mie de gânduri după acea primă mie de gânduri. Trebuie să-mi iau cizme de ploaie? O geacă și mai groasă? 4G-ul merge ok acolo? Cu țestoasa ce fac? Și dacă vreau să beau o cafea la Coffee Factory în weekend? Când e Vocea României vinerea, ce fac? Când nu-mi găsesc cuvintele în engleză, ce fac? Dacă nu-mi intră-n cap olandeza, ce fac? Dacă plouă cinci zile la rând, ce fac? Dacă vreau în Vamă, la vară, ce fac? Dacă nimeni nu-mi înțelege umorul tâmpit, ce fac? Dacă vreau să zic vreau decât cartofi, cui zic? Dacă vreau zacuscă de la mama, ce fac? Eu abia am pus pe pereți niște tablouri mișto, cu ele ce fac? Am un miliard de magneți de frigider, cu ăia ce fac? Dacă mi-e dor? Și dacă mi-e dor…..atunci ce fac?
Nu am găsit răspuns la toate. Probabil că nici nu voi găsi la multe un răspuns care să îmi dea o liniște ca aia de după anestezie. Sau probabil că nici nu voi simți lipsa anumitor obiceiuri pentru că voi deprinde altele. Habar nu am. A știut cineva din primul moment în care a apărut oportunitatea cum va fi? Ce va face? La ce să se aștepte?
Șoc, lapte bătut și groază. Râuri de lacrimi din partea mea, îmbărbătările lui, chiuieli de voie bună din partea lui Olaf – de a cărei reacție mă temeam cel mai tare. Dacă plodul ăsta ne zice că el nu vrea, ce facem? O luam cu forța? Cam cu câtă forță? Aici am scăpat ieftin, cel puțin pentru moment: copilul a avut o reacție de sitcom siropos, american: Mă duc să sun la M. și M.! Mă duc să sun la tati! Ce jucării îmi iau cu mine? Unde o să stăm mai exact? Ne putem muta la casă? Vreau la casă! Ia arată-mi cum îs bicicletele acolo! Cum se zice la Anca în olandeză? Hai pe google translate să auzim cum se pronunță aia și aia și aia!
Trăind într-un film care pe alocuri e comedie, pe alocuri romantic sau dramă, mi-am creat zeci de imagini ce conțineau terase spațioase, biciclete, geci cu puf de lebădă neagră-n cioc, lalele, gouda, plimbări de weekend cu trenul prin toată țara și chiar mai departe, vaci frumos coafate, vizite pe la oameni pe care nu apucăm deloc să îi vizităm, înâmplări haoiase cu mine încercând să zic Unde este biblioteca? într-o limbă plină de h-uri scoase din gât și vărsate continuu în aer. Apoi mi-am imaginat un vânt puternic care-mi strică umbrela pe care am dat patruj de euro (scumpă țară…), o talpă de pantof care lipăie, desprinsă de întreg, un nenorocit care nu-mi dă Goedemorgen după ce eu am transpirat ca un cal în efortul de a-l pronunța corect – și m-am enervat din nou scuipând printre dinți numai cuvinte grosolane, de nereprodus aici.
Am momente în care mă simt ca-n bancul ăla cu iepurașul și clătitele: îmi vine să-mi bag @#$%-n tigaia ursului încă dinainte de a-i da binețe!
Am secat internetul de informații. Tot așteptam să mă plătească cineva de la Google să o las mai moale, să las puțin url-urile la dospit. Nu am știut ce să fac cu containerele de rânduri și imagini pe care google mi le returna, gânduri și vise care tocmai se formau. Le-am notat în word-uri salvate haotic, în agende, pe foi, le-am zis mai departe, le-am disecat. Și apoi am obosit teribil. Și m-am oprit.
Mi-am ținut caii, vorba englezului. Încă îi mai țin în frâu.
Rămâne cum am stabilit, da? Noi plecăm. Întâi el, apoi noi două. Așa rămâne. Și mai vedem de acolo.