Primar, preot, polițist, aghiasmă, careu, toți membrii familiei, duoamna, gladiole, ghiozdane rigide, rochițe, dresuri, balerini lucioși, coafuri, deopies-uri.
A început școala!
Așa ar fi început școala.
Un tricou, un jeans și un adidas. Un ghiozdan cu ceva de mâncare, o bicicletă și atât. Am ajuns în curtea școlii. Povestea a început.
Începuse, de fapt, cu luni de zile înainte. Am înscris-o la o Școală Internațională. Înscrierea a însemnat pentru mine un cont personal pe siteul IPS unde am urcat câteva documente, majoritatea hârtii de la școala din România, precum și o evaluare făcută de fosta învățătoare. Am plătit o taxă ce îi garanta rezervarea locului. Apoi am așteptat să îi mute numele de pe lista de așteptare pe cea de înscriși.
Cele câteva luni de așteptare mi-au demonstrat că sunt un moldovean aprig, lipsit complet de răbdare. Bună ziua, eu sunt, ați primit documentele? Bună ziua, tot eu sunt, mama copilului, ceva noutăți? Am primit răspuns: când va fi înscrisă, veți ști. Simplu. A fost primul impact cu cei de aici. M-am simțit jignită, cum altfel?! Oh, Anca o luase personal, the drama…
Cu o lună înaintea începerii școlii am primit confirmarea. Felicitări, o așteptăm pe Maia la școală, începând cu 10 septembrie. Atașat găsiți tot ce trebuie să știți, pentru moment, despre noi, cine suntem de ce suntem, ce vrem, ce vom face. Totul a venit împachetat și cu un document de vreo 40 de slide-uri care mă ajutau, pe mine ca expat, să aflu cam tot ce trebuie despre Hilversum, despre activitățile din oraș, regulile de aici. Pentru un expat ca mine, documentul ăla era aur.
Cu câteva zile înainte de începerea oficială a noului an școlar ne-au chemat la o ședință. M-am dat cu ruj si cu rimmel. Nu mai făcusem asta de ceva vreme. Doar duș. Deși, și aici vine partea amuzantă, mi s-a zis că dușul zilnic nu e necesar. Da, copiii nu se spală zilnic aici. The horror!
Ne-am întâlnit la o cafea (oribilă) și un cookie. Am stat părinte nou lângă părinte nou și am intrat în vorbă cu cine se nimerea. Până când s-a făcut ora de începere a ședinței. Directorul e un englez cu un umor pe măsură. Ne-a întrebat dacă vrem să ne povestească despre istoria școlii. Nimeni nu a arătat vreun interes. A înțeles și povestea a fost scurtată…and we got bigger, and bigger, and bigger, and bigger, and now we are who we are. Și am râs.
Niciun preot. Niciun primar de sector. Nicio coafură bățoasă. Niciun copil plâns.
Plozii erau și ei pe lângă noi, unii desenau, unii urlau, unii se tăvăleau pe jos prin sala de sport unde ne întâlnisem, unul mă călca intenționat pe nike-uri. Am avut gânduri urâte în ceea ce-l privea.
Ne-au poftit în clasele unde vor învăța copiii. Fiecare newcommer să meargă la grupa lui, în clasa lui.
În clasa ei sunt patru copii noi. Restul de zece se știau deja, de anii trecuți. Două duoamne. Și alți duomni și duoamne care vor veni, din când în când, să facă ore cu ei, să discute. Și un mentor alocat clasei. Păi, cum altfel?
Clasa are geamuri mari. Lumina ajunge în fiecare colț. Are toate materialele, astfel încât copilul nu cară 10 kg de manuale, caiete și hârtie creponată după el, în fiecare zi. Clasa are iPad-uri și tablă interactivă. Băncile înalte sunt așezate câte patru. Și scaunele sunt înalte, astfel încât duoamna nu se apleacă peste copil, creând disconfort, ci ambii îs la aceeași înălțime, oferind sentimentul ăla de egalitate. Un puști o întreabă pe viitoarea duoamnă dacă va avea teme în weekend. Pentru că pentru el, weekendul e pentru joacă și alte activități în familie. Duoamna îl ascultă și îi dă dreptate, îl laudă că își petrece timpul cu soră-sa, îi spune că fix așa gândește și ea, dar îl duce încet spre acel fă-ți un program, arată-mi-l și mie și hai să vedem când e mai bine ca tu să îți faci temele pe care eu oricum ți le voi da. Nice work, duoamna, nice work! Could’ve fooled me!
Au trecut două săptămâni. Cu râs. Cu plâns. Cu dar eu nu pot. Cu dar eu nu o să pot niciodată! Cu maaaaamiiiiii, azi am putut! Cu mamăăăă, azi am înțeles ce mi-au zis! Cu să vezi ce nebunie am făcut azi!
Întâi au făcut jocuri prin care fiecare a interacționat cu fiecare, aflând câte ceva despre celălalt. Apoi și-au desenat moacele din cuvinte care îi reprezintă. Apoi au făcut mate. Mereu lucrând in echipe, nu cred că există cuvântul individual, cel puțin în etapa asta. Apoi s-au urcat pe bicle și au plecat, profesori și copii din grupele 8, în pădure. Acolo și-au rupt pantalonii în fund, acolo au desenat, acolo au stat prin copaci și au mâncat, acolo au petrecut toată ziua de școală. Apoi au fost întrebați ce e ăla un explorator și, încet încet, au aflat despre Marco Polo și Amelia Earhart. Le-a dat un home activity (se renunță la ideea de homework, înlocuind-o cu cea de home activity): “what makes a great learner”? Ce crezi tu, ce zice maică-ta, dar taică-tu? Ești de acord cu ei? Într-o zi s-au dus la biblioteca școlii și fiecare și-a ales câte o carte pentru acasă. În fiecare zi trebuie să petreacă cel puțin 30 minute citind. Hmmm…Apoi duoamna a făcut poridge în clasă. I-a adăugat condimente de tot felul și i-a pus să-și exprime emoțiile atunci când gustă din fiecare. Și apoi, în grupe, să folosească internetul și să afle mai multe despre condimentele respective. Ce rahat e ăsta? Master Chef pentru copii? Se pare că nu. Asta e școala. Într-o zi a primit o imagine despre care trebuia să scrie câte ceva. Duoamna și-a dat seama că îi e greu. I-a spus să scrie în ce limbă vrea ea. A scris în română. Și a fost ok.
Vinerea îi adună pe toți la un loc, toate grupele 8 din cele trei locatii. Fac sportul împreună, stau pe afară împreună, iau prânzul împreună. Totul ca să se cunoască. Să cunoască și altceva decât bula lor.
I-au dat o tabletă pe care are Google Translate și o poate folosi de fiecare dată când vrea să spună ceva și nu iese. I-a spus duoamna că nu e necesar să ceară voie la toaletă. E un lucru normal. Acasă nu cere voie să folosească wc-ul, nu? Nici la școală nu ar trebui. Mi-a zis că, chiar și așa, îi e rușine să iasă din clasă oricând, oricum.
Tot anul ăsta, oamenii ăștia își învârt activitatea în jurul unor cuvinte-cheie: inquirer, caring, reflective, thinker, open minded, risk taker, balanced, sunt câteva dintre ele. Ele vor fi folosite în mod repetat în timpul orelor și vor fi adresate copiilor. Ne-au rugat să le folosim și noi, acasă, în discuțiile cu ei, în limba maternă. Mă amuz. Pentru că nu știu. Oh, cât de reflexivă ești azi! Bravo! Sună tâmp, așa e? N-ar trebui, se pare.
Abordarea pe care o folosesc încurajează copiii să își facă propriile legături între ceea ce învață la școală (mathematics, language, arts, science, social studies) și modul în care informațiile astea au legătură cu lumea din jurul lor.
Râuri de gânduri îmi trec prin cap și simt că și eu, odată cu ea, sunt în școală, din nou. Credeam că am terminat-o cu asta. În fiecare zi mă întreb ce mai urmează? Cum va fi mâine? Dar cealaltă mâine? Și apoi? Dar nu are rost. Cu pași mărunți. Toate se întâmplă cu un rost.
