O mămică, o tătică, o bunică și o mătușă – bunicul nu a putut veni că așteaptă pensia, stau în aceeași linie cu copilul, în față, tot mai în față, astfel încât tu pe al tău nici nu îl poți trimite lângă colegii lui că nu ai pe unde. Ăștia mari îs lipiți de asfalt, lângă moștenitor.
Emoțiile, pozele, selfie-urile de clasa zero și clasa întâi, da, sunt de așteptat. Dar la clasa a patra încă ne înghesuim lângă plod de nu poate ăla să-i povestească colegului de bancă ce gagică a agățat în vacanța din Thailanda sau ce se mai întâmplă în Clash of Clans.
Douăj de tulpini și frunze de flori mi-au intrat în nări și ochi. Am dat cu coatele în alte douăj de ghivece. Mi-am prins geanta în părul buclat al câtorva fetițe, am călcat peste ghiozdănele mici așezate pe jos, totul ca să pot să o pup oficial pe Duoamna. După care povestea s-a repetat când am încercat să ies din vortexul ăla.
Mi-aș fi aprins o țigară dar, dragi părinți, nu se fumează în curtea școlii.
Și au început să curgă alte mămici și tătici! Și, wow, ce deux pieces, ce eleganță, ce ruj, ce make-up de zi, ce pantofi, ce picioare, ce bronz, ce costume, ce păr vopsit proaspăt! Să ne înțelegem: sunt proaspăt vopsită că doar acum câteva zile am prins loc la coafor, ba mai mult, mi-am făcut și unghiile un roșu aprins ca să se vadă că nu mă joc, da?!
Aceeași îmbulzeală, aceleași boxe stupide din care nu iese decât o mormăială. M-a prins imnul României în mijlocul careului, pupănd-o pe Duoamna! M-am rușinat și m-am retras ușurel că tocmai ce striga la ei: Copii, liniște, se cântă imnul!!!! Toți din clasă au fost atât de impresionați și marcați încât și-au continuat nestingherit discuțiile și hlizelile.
Mă uitam la cei mici, atât de mici, și îi vedeam încorsetați în niște haine curate dar prea serioase, cărând în spate câte un herlitz mișto dar prea voluminos, ținând stingher câte un buchet de flori superb dar mare cât ei. Nu citeam mare lucru pe figurile lor, poate doar necunoscut, emoție, uneori un calm de invidiat, alteori lacrimi tăcute.
Iarăși un speech de nu l-a înțeles nimeni, iarăși o încolonare forțată și o trimitere în clasă mult prea bruscă. Am urcat cu ei dar deja la clasa a patra nu mai era nimeni emoționat. Câțiva își făceau poza de început de an cu duoamna, cu floarea, cu soțul și cu copilul. Câțiva împingeau copiii să ocupe primele bănci. Domnul preot a intrat în clasă pe nepregătite – ne-a stropit pe toți cu aghiasmă într-un râset general al copiilor care se fereau ca de urși la Brașov.
Și, sunteți fericiți că a început școala? întrebă duoamna. Daaaaaaaaa, ziseră glasurile în cor! Doar că nu erau cele ale copiilor. Erau ale părinților.
