Vorbesc tare! Ba nu. Urlă. Un olandez nu vorbește, el urlă la celălalt olandez. Am gândit că poate nu se aud, e zgomot pe fundal, e fumător înrăit și de aia vocea e gravă și iese în evidență. Nu. Urlă de mici. Mă sperie copiii de cinșpe ani uneori. Nu am mai auzit un ciripit de păsărică de câteva luni. Nu am cum.
Olanda
Expat cu atașament
Olaf nu și-a schimbat sentimentele în ceea ce privește plecarea noastră. Îi tot spun că e pe termen nedefinit, că nu e un city break sau o vacanță mai lungă. E o viață nouă lângă oameni noi, în pătuț nou, cu prieteni noi, cu o limbă nouă, cu un mic dejun nou. De câte ori îi repet asta, pare că înțelege, ba chiar că știe deja și, cumva, nu fac decât să o plictisesc cu lucrurile evidente.
De ce-urile mele
Sunt un teatru și o dramă și o poezie și un umor la care cel mai și cel mai adesea și mult râd eu. Eu fac glumița, eu o râd, cum ar veni. Când mi-am anunțat prietenii că vom pleca din țară, căutând să ne dăm niște răspunsuri, căutând altele noi – extrem de puțini au fost ăia care au avut ceva de zis. Niciun teatru, nicio dramă, nicio poezie și aproape niciun strop de umor.