De ce-urile mele

Sunt un teatru și o dramă și o poezie și un umor la care cel mai și cel mai adesea și mult râd eu. Eu fac glumița, eu o râd, cum ar veni. Când mi-am anunțat prietenii că vom pleca din țară, căutând să ne dăm niște răspunsuri, căutând altele noi – extrem de puțini au fost ăia care au avut ceva de zis. Niciun teatru, nicio dramă, nicio poezie și aproape niciun strop de umor.

Read More

Noi plecăm!

3 octombrie. Jumătatea aia mișto mă sună la prima oră: Băi, fii atentă, ne mutăm în Olanda! În două minute am trecut de la: Să-mi $%^&!! Mă duc să împachetez converșii! până la Băbăiatule, eu nu plec nicaăieri, unde plec eu și las școala, jobul, mămica, mămică-ta, bbNae care e încă în burtică (nu, nu a mea!) dar vine, vine acu’ [later edit: a și venit!], prietenii ăia tâmpiți de-i avem, cum să plec fără toate astea? A trecut o lună și ceva de la telefonul ăla.

Noi plecăm!

Read More

Zece

Acum zece ani.

Ați văzut fetița? V-o aduce imediat, stați acolo în pat. O duduie îmi atârnă pe invers un copilaș învelit și strâns în scutece gălbui. Mi-l dă cu capu-n jos și nu văd decât o minge enormă plină de un păr negru care se întinde generos spre ochi. E una cu sprâncenele, de fapt. Mă sperii puțin. Poate nu e al meu…au născut atâtea azi, mai știu ăștia care al cui copil e..important e ca până plec să mi-o dea pe a mea…cam negricioasă asta mică de mi-au arătat-o…și micuță tare! Așa or fi toți? Așa mici? Luasem șaptișpe kile…n-avea cum să iasă un copil așa mic, ba chiar eram precisă că vor ieși doi, eram cât un dulap din bucătăria bunicilor.

Zece Read More

uneori.

uneori scriu fără nicio cratimă, fără diacritice. de multe ori. în aproape fiecare discuție tâmpită cu cei care mi-s dragi folosesc decât și deci și pă care. și mă amuz tot eu. nu mi-e frică că o să rămân așa. uneori folosesc abuziv cacofoniile.

uneori mă prostesc atât de mult ca să pot fi serioasă după aia.

uneori

Read More