Play: eleven!

După petrecerea de anul trecut, în mall, de ziua ei, ca tot românul, cînd am fost un fel de Al Bundy ce împărțea bani cu toate mâinile, în toate părțile, ea a zis că vrea să își serbeze ziua acasă. Cu două luni înainte avea deja invitațiile făcute. Ba chiar și cu rsvp la final. Cu o lună înainte știa deja programul pe care îl va organiza atunci când vor ajunge fetele la ea. Era scris pe o foaie. Ca să nu avem dubii.

Read More

Expat cu atașament

Olaf nu și-a schimbat sentimentele în ceea ce privește plecarea noastră. Îi tot spun că e pe termen nedefinit, că nu e un city break sau o vacanță mai lungă. E o viață nouă lângă oameni noi, în pătuț nou, cu prieteni noi, cu o limbă nouă, cu un mic dejun nou. De câte ori îi repet asta, pare că înțelege, ba chiar că știe deja și, cumva, nu fac decât să o plictisesc cu lucrurile evidente.

Read More

De ce-urile mele

Sunt un teatru și o dramă și o poezie și un umor la care cel mai și cel mai adesea și mult râd eu. Eu fac glumița, eu o râd, cum ar veni. Când mi-am anunțat prietenii că vom pleca din țară, căutând să ne dăm niște răspunsuri, căutând altele noi – extrem de puțini au fost ăia care au avut ceva de zis. Niciun teatru, nicio dramă, nicio poezie și aproape niciun strop de umor.

Read More

Noi plecăm!

3 octombrie. Jumătatea aia mișto mă sună la prima oră: Băi, fii atentă, ne mutăm în Olanda! În două minute am trecut de la: Să-mi $%^&!! Mă duc să împachetez converșii! până la Băbăiatule, eu nu plec nicaăieri, unde plec eu și las școala, jobul, mămica, mămică-ta, bbNae care e încă în burtică (nu, nu a mea!) dar vine, vine acu’ [later edit: a și venit!], prietenii ăia tâmpiți de-i avem, cum să plec fără toate astea? A trecut o lună și ceva de la telefonul ăla.

Noi plecăm!

Read More