Așa cum spune și datina populară, I dont like the drugs but the drugs like me, așa pot spune și eu, cu mâna pe tricolor, nu îmi place să zbor, da’ uite că trebuie. Bine, am alterat puțin traducerea, doar așa, ca să iasă rima.
Author: Anca
Expat cu atașament
Olaf nu și-a schimbat sentimentele în ceea ce privește plecarea noastră. Îi tot spun că e pe termen nedefinit, că nu e un city break sau o vacanță mai lungă. E o viață nouă lângă oameni noi, în pătuț nou, cu prieteni noi, cu o limbă nouă, cu un mic dejun nou. De câte ori îi repet asta, pare că înțelege, ba chiar că știe deja și, cumva, nu fac decât să o plictisesc cu lucrurile evidente.
De ce-urile mele
Sunt un teatru și o dramă și o poezie și un umor la care cel mai și cel mai adesea și mult râd eu. Eu fac glumița, eu o râd, cum ar veni. Când mi-am anunțat prietenii că vom pleca din țară, căutând să ne dăm niște răspunsuri, căutând altele noi – extrem de puțini au fost ăia care au avut ceva de zis. Niciun teatru, nicio dramă, nicio poezie și aproape niciun strop de umor.
Noi plecăm!
3 octombrie. Jumătatea aia mișto mă sună la prima oră: Băi, fii atentă, ne mutăm în Olanda! În două minute am trecut de la: Să-mi $%^&!! Mă duc să împachetez converșii! până la Băbăiatule, eu nu plec nicaăieri, unde plec eu și las școala, jobul, mămica, mămică-ta, bbNae care e încă în burtică (nu, nu a mea!) dar vine, vine acu’ [later edit: a și venit!], prietenii ăia tâmpiți de-i avem, cum să plec fără toate astea? A trecut o lună și ceva de la telefonul ăla.
Noi plecăm!
Hashtag prima zi
O mămică, o tătică, o bunică și o mătușă – bunicul nu a putut veni că așteaptă pensia, stau în aceeași linie cu copilul, în față, tot mai în față, astfel încât tu pe al tău nici nu îl poți trimite lângă colegii lui că nu ai pe unde. Ăștia mari îs lipiți de asfalt, lângă moștenitor.