Da’ ce au ei și n-avem noi adică?!

Vorbesc tare! Ba nu. Urlă. Un olandez nu vorbește, el urlă la celălalt olandez. Am gândit că poate nu se aud, e zgomot pe fundal, e fumător înrăit și de aia vocea e gravă și iese în evidență. Nu. Urlă de mici. Mă sperie copiii de cinșpe ani uneori. Nu am mai auzit un ciripit de păsărică de câteva luni. Nu am cum.

Nu știu să formeze o coadă. Păi noi când formam cozile alea șerpuite, mișto, ei habar nu aveau cine e următorul la rând. Când auzeai un “Duoamnaaaa, alooo, mi se pare mie sau ai venit după mine, nesimțito care ești?!”, știai exact că ai venit după domnul. Aici nu e așa. Aici te așezi oriunde. Eventual într-un fel de cerc compus atent din peste 5 oameni, cel puțin. Și vânzătorul întreabă cine e următorul și apoi toți aștia din cerc se uită unii la ceilalți, râd vreo douaj de secunde până când unul se apucă și comandă ce dorea să cumpere. Problem solved.

Sendvișul este cea mai importantă masă a zilei. Nu micul dejun, nu prânzul, nu cina. Sendvișul. Și nu ăla cum e la Dristor la șaormă la noi, de abia poți să îți împreunezi mâinile în jurul lui, nu, cel simplu: felie de pâine (cea mai bună pâine mâncată de mine vreodată dupa tradiționala baguette), felie de brânză (faci intoxicație de la zecile de feluri de kaas ale olandezilor) și din nou felie de pâine. Unde e untul? Unde e șunca? Unde e felia de salată verde aruncată ostentativ la mijloc? Pfff, detalii și timp consumat degeaba. Au și varianta desert: pâine, pindakaas sau nutella, pâine din nou. Ah, la vita e bella! Și deloc complicată.

Vând și cumpără incredibil de multe flori. Buchete enooorme de trandafiri, lalele, crizanteme și altele neidentificate încă de mine, în toate culorile posibile! Ghivece cu fel de fel de brusturi sau copaci se plimbă înlănțuite de câte un cetățean oriunde te uiți.

Au o doză ridicată de insensibilitate. Sau manque de coeur? Sau nesimțire? Așa îi zic eu, dar ei cred că o numesc lejeritatea ființei de a spune orice, de a face orice, de a nu se rușina cu nimic. Dacă nu stă comod decât cu Nike-ul pe tapițeria scaunului de lângă tine, acolo și-l va pune, fără vreo opreliște. Dacă trebuie să mănânce bolognesele în tren, în nasul vecinului, nu se ascunde. Dacă se simte mai confortabil stând pe marginea trotuarului în timp ce trecătorii îi calcă geanta, nu își face griji, e doar o geantă. Dacă cel mic se târăște prin tot Lidl-ul pe jos, ștergând cu gecuța absolut fiecare bucată de gresie, așa îs aștia mici, așa se dezvoltă. Dacă crezi că doar pentru faptul că ai ajuns primul în fața ușii trenului, asta va însemna că vei și urca primul – ești simpatic foc și te înșeli amarnic. Urcă ăla care e mai aproape de ușă. Și nimeni nu se supără. Dacă crezi că ești însărcinată și ți se cuvine, că ești femeie și că, iarăși, ți se cuvine, din nou ești simpatic și te înșeli. Equal rights, huh? Ca de aia s-a murit la Revoluție. Sau orișicât.

Dacă doresc să îți spună ceva, îți spun imediat și fără ocolișuri: vezi că ai fermoarul desfăcut, vezi că mai ai să îmi dai 50 de cenți și e ok să mi-i dai acum ca să nu existe mixedup feelings după aia. Credeam că e o dramă să spui cuiva exact ceea ce gândești sau ce părere ai. E o dramă să îți exprimi ideile mai ales dacă există și cea mai mică șansă să îl rănești pe celălalt. Aici nimeni nu este rănit. Mă mai julesc eu, din când în când, dar dau cu gălbenele și trece.

Am intrat la un moment dat într-un wine shop. Sute de feluri de vinuri. Și un ins înalt, trecut de cele două tinereți, îmi ia pulsul. “Aș dori și eu un vin care să fie băubil, mai pe frumos, pe elegant așa, nu sec, nu roșu, mă-nțelegeți”. “Dacă vreți ceva mai dulce, de ce nu mergeți vis-a-vis, la Lidl?” Pfoa! Ce mi-ai spus? Say that again, I dare you! Mi-am dat ochii complet peste cap, mi-am jurat că nu mai calc la el în magazin, ducă-s-ar pe pustie cu afacerea lui, cu tot, huo! După alte treizeci de minute, eram încă acolo, vorbind despre schimbările climatice, despre vinurile din România, despre spumante, despre vremea frumoasă de peste vară, despre Franța și despre Brexit. Mi-am pus ochii înapoi la locul lor și am zis că revin și altă dată. N-o mai luasem personal! Nu avea nimeni nimic cu mine, cineva îmi spunea sincer că poate ceea ce sunt obișnuită să beau eu nu se găsește la el în magazin. Atâta tot.

Am ajuns, dintr-o nevoie, într-un cabinet stomatologic. Goedemiddag încolo și încoace iar apoi, rapid: de unde sunt și dacă vorbesc deja olandeză. Să nu zic unde mi se duseseră ochii, din nou, și cum mi se făcuseră baloane de spumă la gură. Ia să te duci tu-n mă-ta-n cur de infatuat și de tâmpit ce ești care crezi tu că-n trei luni poate cineva să învețe nenorocirea asta pe care n-o traduce bine nici Google Translate! Din nou greșeam teribil. Abia a  treia întrebare a fost de când sunt aici, culminând cu un “Ah, deci nu aveai când să înveți olandeză într-un timp așa scurt!” Făcusem eu în mintea mea, pentru un minut, o scenetă de prost gust și de român ușor ofensabil? Făcusem.

Olandezii sunt deloc iritabili la ghișee, în magazine, la piață. “Unde este tuoaleta, nu vă supăraț?” “Colega mea va veni cât mai curând la Dvs. pentru a vă ghida în continuare”. “Nu, duoamna, eu decât voiam sa fac un pipi rapid că m-a luat cu frig de afară”. “Da, luați loc aici, doriți o cafea? Colega mea care se ocupă strict de treaba cu toaletele va veni la Dvs. în cel mai scurt timp posibil”. Am trăit într-un fast forward de când mă știu. Am momente în care văd că în magazin sunt deja 3 persoane și hotărăsc să nu intru. “‘Ai las’…mai vin io dacă e”. Ies pentru că știu că aș pierde jumătate de oră. Iar dacă bătrânica dinaintea ta are poftă (și mereu are!) să îi povestească vânzătoarei ce a mâncat de dimineață, noi, restul, vom aștepta ca ea să termine ce are de zis. Parcă și aud, pe lângă Obor: “Hai, mamaie, c-avem și noi treabă și ne prinde seara aici, ete ale dracu’, vă caută pensia pe acasă, nu vă mai satură Dumnezeu, umblați păn 104 aiurea de nu mai putem avea loc de voi!” Neapărat la plural. Pluralul face ca vorbele să pară postulate, le adaugă acea greutate necesară pentru ca și ceilalți să aprobe acel adevăr.

Oamenii ăștia nu sunt un curcubeu de emoții dar ceva tot fac ei bine de le ies vacile așa frumoase, copiii așa blonzi, învățământul așa cum trebuie, brânza așa bună, lalelele așa colorate și pistele de biciclete așa pline. To be continued.

20180530_202151

 

 

Leave a Reply