uneori scriu fără nicio cratimă, fără diacritice. de multe ori. în aproape fiecare discuție tâmpită cu cei care mi-s dragi folosesc decât și deci și pă care. și mă amuz tot eu. nu mi-e frică că o să rămân așa. uneori folosesc abuziv cacofoniile.
uneori mă prostesc atât de mult ca să pot fi serioasă după aia.
uneori mi-e frig teribil și încep să vorbesc singură pe stradă: bă, cât de frig e! aud cum crapă pietrele. bă, de ce nu e o vară continuă în țara asta? da, aș vrea vară doisprezece luni pe an. vară și ploaie de vară. uneori îmi îndes mâinile în buzunarele adânci ale gecii și tot singură vorbesc: doamne, cât de frig poate să fie, eu nu pot funcționa așa. mă mut!
uneori, în drumul meu, încerc să nu calc pe dungile lăsate de crăpăturile din beton. uneori îmi număr pașii din punctul x până în punctul y. îi uit imediat ce am terminat de numărat. dar asta nu mă împiedică ca mai mereu să îi număr. uneori nu rețin nimic din ce mi se spune. cu toate astea, de cele mai multe ori, îmi readuc aminte toate versurile de la toate melodiile din ’60 până-n ’90. de fiecare dată.
uneori ascult aceeași piesă în căști și cinci zile la rând. și șapte. după care o uit. ca să o ascult iar după o lună. un an. doi. uneori o ascult de atâtea ori în aceeași zi încât vorbesc cu piesa, râd cu ăla care cântă sau dau sugestii legate de videoclip. uneori.
uneori mănânc banane în fiecare zi. eu nu am mâncat banane ani de zile. pentru că nu îmi plac bananele.
uneori mă enervez inutil când un bou nu îmi oferă creștinescul bună dimineața. bună ziua. papa. zi faină. mă-sa nu l-a învățat că așa e frumos? dau bună dimineața și femeii de serviciu de la mall (mda, exagerez și eu, știu) și aștept, ironic, ca toată lumea să fie la fel de încântată de a-mi răspunde cum sunt eu de a saluta. uneori stau cu fundu-mi pe jilțul enorm de la birou și aștept ca persoana care vine în încăpere să schițeze ceva. de cele mai multe ori. uneori. și nu se întâmplă nimic. și îmi zic în gând: mare bou ești. uneori.
uneori îmi e atât de somn încât închid ochii câteva secunde și simt că am plecat deja într-o nebună călătorie prin vise. de cele mai mute ori. apoi îi redeschid pentru că, de obicei, sunt fie în autobuz, fie pe stradă. și nu se cade. de cele mai multe ori.
uneori ascult skrillex cu aceeași intensitate cu care ascult queen sau madonna sau mihail sau janis sau muse sau doors sau loredana.
uneori râd cu lacrimi la glume tâmpite legate de copii. glume sarcastice, glume nasoale, glume care, în mod normal, nu pot deveni realitate, dar la care toți ar trebui să ne hăhăim fără să le luam personal sau să judecăm. de cele mai multe ori.
uneori mă lasă rece problemele care nu sunt ale mele. nu e circul meu. nu sunt maimuțele mele. uneori nu îmi place să aud nicio poveste chiar dacă e de viață și de moarte. așa cum, uneori, ascult toate cuvintele care nu mă privesc, sunt implicată până în gât, le târăsc cu mine peste tot zile întregi. alb și negru. uneori îmi bat prietenii la cap până îi fac să râdă. uneori replicile lor mi se par dure sau de c*cat sau nu am eu chef de ele. și mă retrag. uneori vreau să ajut și îmi dau lacrimile într-o clipă, imediat ce văd un om care are nevoie de alt om.
uneori câte unul mi se pare atât de prost încât mă întreb: bă, da’ oare eu par la fel? și îmi răspund că nu. așa chiar nu. (da, da, când nu sunt sarcastică, de obicei mă gâdil. pe mine mă.)
uneori dau tot ce am în portofel, chiar dacă nu mai am mai nimic, câte unui om al străzii. alteori mă uit urât și știu că mă minte. și mă supăr și stau supărată toată ziua.
deseori îmi aduc aminte de tânăr care cerea bani pe stradă și căruia nu am avut să îi dau. aveam vreo douăzeci de ani. banii aveau o altă măsură atunci. i-am spus că nu am și mi-am continuat drumul. îl aud urlând în plină stradă: da’ bani să te vopsești ai avut!?! pe atunci încă mă vopsea mama. în casă. că nu îmi permiteam salon.
