Tot aud de câteva primăveri despre modern parenting. Adică cum vine asta? E vorba de părinții moderni? Adică dacă îmi duc copilul în Vamă și, eventual, îl las singur acolo să se descurce, asta mă face un părinte modern? Pentru că cel mai mișto, mai în vogă, mai căutat și mai haios trend, de la ochelarii de vedere purtați la mișto încoace, sigur e parentingul. Ăsta modern.
La o simplă căutare pe Google, God bless its search engine, nimeni nu are habar cu ce se mănâncă acest tip de parenting – cuvânt pe care nu știu să îl aștern în duiosul grai moldovenesc, drept urmare permiteți-mi să îl utilizez ca atare.
Ce știu sigur este că toati mamili din lume e mami moderne acum, drept urmare toți puradeii lor îs unii moderni, șic, mișto, deschiși la minte și suflet, siguri pe ei, tupeiști, descurcăreți, ș.a.m.d. Ah, să menționez că există și unconditional parenting, positive parenting, attachement parenting? Hai să mă limitez la parentingul modern, că altfel simt că voi pleca din postarea asta mai confuză decât am intrat.
Parentingul modern se concentreaza pe ideea de a nutri copilului respect de sine, iubindu-l necondiționat și răspunzând cu afecțiune fiecărei toane și dorințe, evitând regulile stricte, în timp ce parentingul tradițional implică reguli și consecințe ale comportamentului plodului. Cam asta e ce am înțeles eu referitor la astea doua tipuri de a-ți crește puradelul.
Ce nu înțeleg este de ce trebuie să avem distincția asta între ele totuși? Parentingu’ ăsta nu e parenting și atât?! Trebuie să fie categorisit musai? Adică habar nu am unde mă încadrez, sincer. Îs părinte modern sau tradițional? Fac o treabă bună sau nu prea? Hai să nu ne mai c*căm pe noi aiurea, eu recunosc: sunt momente în care sunt mișto, momente în care îmi vine să îi las la Mall și să plec, momente în care îi pup și îi drăgostesc, momente în care aplic reguli, momente în care dau drumul la lesă, momente, momente, momente. Tot felul de momente.
Ce voiam să zic, de fapt, îs cele ce urmează. Lejer așa, luați cu un mini croissant, vă rog.
- Gadget-urile. Băbăiatule, și dacă deschid subiectul ăsta, o să murim unu’ de gâtu’ celuilalt și tot n-o să ajungem la vreo concluzie. E bune sau nu e bune? E bine că puradelu’ stă cu ochii în telefon, tabletă, desktop, laptop, consolă? Păi, ca să nu ne lungim la vorbă pe timpul meu, eu zic așa: cine spune că nu e bine, că nu permite, că devine copilu’ tâmpit dacă joacă minecraft, că al lui nu se joacă niciodată, ba, mai mult, nici nu îi place, mănâncă căcat. Ai noștri au fiecare tableta lui, da, da, trei bucăți identice, știu să caute free wifi, știu să își instaleze jocuri, știu să caute în app store și da, uneori când ieșim la terasă, cărăm gadget-urile după noi. Țin să precizez că niciunul din cei trei nu dă semne că e idiot, vorbesc română mai bine decât unii adulți, se spală pe dinți cu periuța și nu cu degetul, deci pare că totul a ieșit bine, cât de cât…având în vedere că niciunul nu a reușit să recite Luceafărul în întregime până acum. Dacă se dovedește că e de la porcăria aia de tabletă, îi dau foc! Tabletei.
- “Al meu vreau să învețe să se joace în fața blocului, să culeagă frunze, să joace nouă pietre, așa cum făceam și eu pe vremuri. Asta înseamnă copilărie!” Am o întrebare aici, dacă mi se permite: cu cine se joacă în fața blocului? Că pe la toate blocurile pe la care am mai trecut și eu nu am văzut vreun copilaș adunat pe o bucată de preș, învelind nămol în frunze și pretinzând că îs sarmale! Ori nu e nimeni în nicio față a niciunui bloc, ori îs zilierii care pun polistiren ca să fie cald peste iarnă. Hai, mă, ce dracu, da, a fost demențială copilăria noastră, braga, tecul la dozator, pâinea pe cartelă, pufuleții de Măcin, da’ au trecut cam treij de ani de atunci. În afară de asta, dacă-i dau un preș lu Olaf și o trimit în fața blocului, n-o să am unde să îl aștern printre toți căcații de la toți câinii de la toți bipezii care nu strâng după pudel. Și copilu’ ar fi confuz, bănui că ar gândi că e pedepsit. Vă asigur: știe rațele și vânătorii și știe și cine a fost Ceaușescu.
- Cred că în cele ce urmează mă adresez modern parentingului, așa simt….Deci dacă lumina ochilor mă-sii face o criză de nervi din aia cu tăvăleală, draci, chiar injurii – tu nici nu clipești, ba chiar degețelul mic de la mâna dreaptă stă în sus în timp ce iei o guriță de cafeluță, așa e? Așa își dezvoltă el propria personalitate, așa e? Aham… Și cam ce fel de personalitate? Nu, doar încerc să înțeleg, nu altceva… Că nu pricep de ce un “Te rog sa te potolești, nu cumpăr un Lego de 750 de ron doar pentru că îl vrei tu acum, să fie clar!” nu e binevenit într-un moment din ăla. Sau un “Te rog să încetezi cu acest urlet nejustificat altfel plecăm acasă în acest moment” e privit cu ură de către părinții care consideră că așa drastic să te porți cu lumina ochilor tăi e de neconceput. De ce trebuie să suport eu câte un nesuferit din ăsta mic (mă scuzați!) care urlă prin magazine, pe la terase, locuri de joacă, prin avion, și e lăsat să urle zeci de minute în șir, fără ca eu să îmi dau seama, barem, dacă are vreun tutore cu care a venit acolo, așa de bine ascunși stau cei care îl au în grijă.
- Legat de treaba de mai sus vine și aia cu neîngrădirea personalității care se traduce, pe verificate și văzute, cu: nu îl stresăm pe ăla micu’ cu nimic, îl lăsăm să pape când vrea, ce vrea, cum vrea, unde vrea, să doarmă când vrea, cum vrea, unde vrea, să discute cum vrea, când vrea, cu cine vrea. Băi, știi care-i chestia, mie plozii de genu’ ăsta mi se par oleacă prea mult. Iar mamele lor la fel. Fără ofensă, da? Gen. Care sunt limitele aici? Sau, oups, am uitat că modern parentingul nu presupune granițe, așa e? Încep să cred că nu sunt deloc un părinte modern. Sad emoji.
- Variațiune pe aceeași temă: “copilul meu nu știe Mac, nu știe Cola, nu știe cartofi prăjiți cu brânză rasă (îmi plouă-n gură!), televizor, crenvurști, ș.a.m.d.” Nu vă supărați, planificați părăsirea stratosferei curând? Cam cât de curând? Vă ajut la bagaje? Când aud genul ăsta de replici mi se înfoaie părul pe șira spinării. Vă hrăniți numai cu muguri de pin și rubarbă și jucați numai jocuri pentru dezvoltarea personalității și intelectului celui mic, așa e?
Uite că m-am luat cu vorba și treaba e că nu sunt de acord cu extremele și extremiștii. De niciun fel. Nu-mi plac regulile aiurea dar nu îmi place nici libertatea prost înțeleasă. Nu îmi place mițăiala gratuită dar nici duritatea absolută. Nu sunt de acord cu mami care nu va mai munci o oră din viața ei pentru a sta 24/7 și a se dedica luminii ochilor dânsei. Nu vreau să aud de copii care urlă fără motiv fără a primi nicio replică de la mami a lor. Nu îmi place copilul care nu spune bună ziua, salut, aloha, orice, dar în rest îți umblă în geantă nestingherit de la primele cinci minute petrecute la terasă cu mă-sa. Evident fără ca mă-sa să îi spună absolut nimic. Pentru ca mă-sa nu îi îngrădește personalitatea, corect?
Știți ce, mai lăsați-mă cu modern parentingul ăsta. Hai mai bine să îi creștem frumos, să îi iubim, să râdem cu ei și de ei când e cazul, să le spunem că ne-au enervat sau că ne-au bucurat sufletele, să petrecem cu sau fără tablete momente mișto.
