“STEAUA SUS RĂSAAAAARE CA O TAINĂ MAAAAARE, STEAUA STRĂLUCEEEEEȘTEE, ” urlă o fetiță în timp ce e pieptănată trasă de păr de către maică-sa iar buclele îi sar în aer de la aerul călduț al foen-ului. Nu îmi dau seama dacă urlă colindul ca să uite de durerea provocată de perie sau dacă Doamna Învățătoare tocmai îi pregătește pentru serbarea de final de an. “ȘI LUMII VESTEEEEȘTEEE, ȘI LUMII VESTEȘTE!”
“Nu-i mai dau lapte praf, gata. Am încercat trei, patru feluri, nu mai pot. Nici el nu mai vrea. Să vezi ce fel face când mă apropii cu biberonul…Plus…căcuța pe care o face acum e…” Deja încerc să acopăr mintea cu ceva muzică: mănânc un baton cu ciocolată și nu vreau să vomit pe caietul de matematică al fetiței de lângă mine. Îmi șterg transpirația cu mâneca plovărului. Mă sufoc de cald în gradene. Îmi strâng cele șapte genți, rucsacuri, eșarfe, sticle, bidoane, carte, telefon, geacă și ies, târându-le după mine. Am nevoie de puțin aer.
În holul mare dau să rulez o țigară cu o mână. În cealaltă țin toate cele enumerate mai sus. Tot cu cealaltă mă ascund și de privirile mămicilor care se uită strâmb că rulez de față cu odraslele lor. Vreau să ies cât mai repede să pot fuma o țigară străpunzând aerul rece. Dau să calc un copilaș. Nu îl observ din cauza maldărului de obiecte pe care le târăsc după mine. Puștiul mă fixează cu privirea. Mă uit și eu la mine și mi se pare că arăt ca o nălucă. Îmi cad buclele, rujul s-a dus, în colțul gurii atârnă țigara și un rid de expresie.
Îl îndepărtez pe băiețel cu privirea și hainele făcute ghem. Afară e un ger de-ți intră în oase. Eu sunt fleașcă și simt cum într-o clipă îmi îngheață hainele pe mine.
“Trrreci aici când îți spun, măi copile, tu auzi ce zic?” Un bunic nu poate stăpâni euforia copilului scăpat de la școală, după opt ore sau mai mult, adus la bălăceală, învelit până-n gât cu bluze, hanorace, geci, fesuri, glugi și blănuri. “Dacă nu te astâmperi, plec și te las aici.” Băiatul, trecut de zece ani, nu mai are chef de bunică-su. Nu-l aude și nu-l bagă în seamă. Continuă să alerge haotic, să se piardă de bunic prin noaptea neagră deși suntem într-o curte de club sportiv, curte ce ar trebui luminată pe măsură. “Am plecat. Rămâi singur!” Și cel bătrân pleacă. Copilul nu spune nimic preț de câteva secunde, îndeajuns ca ta-su’ mare să facă pași mari către ieșire. “Tataieeee, te rooooog!!!” vine vocea surdă a celui mic.
Nu vreau sa văd deznodământul și intru pe holul unde e cald. Ochelarii mi se aburesc complet. Nu am mâini să îi dau jos și să îi șterg, așa că încerc să fiu atentă pe cine calc.
Cei care au terminat ora de curs încep să iasă. Slipi, apă, costume de baie întregi, copii vineți de frig umblă după ai lor părinți, bunici, sau după toți odată. Se strigă, se urlă, se trage de păr, se dezbracă la pielea goală. Totul se întâmplă acolo, în holul nici mare dar nici mic. O mămică iese însoțită de o cohortă de copii. În mâini cară un tort mustind a marțipan și eroi de bandă desenată. Își face loc printre zecile de suflete și așează tortul pe o măsuță mică. Toți copiii ceilalți, mai ales cei micuți, fug de la firul foen-ului, în chiloți, în pielea goală, să se închine la prăjitura cu etaj. Câțiva pun mânuțele mici în zahărul colorat. Un băiat mai mare își serbează ziua acolo, pe fugă, între doi slipi, un prosop de baie si alți intruși care se minunează, simțind că nu vor avea șansa să și guste.
Se cântă ceva, se pupă de douăj de ori, se mănâncă, se strânge tot și se continuă cu pieptănatul, uscatul, îmbrăcatul.
“Doi ori patru? Hai, cât fac doi ori patru? Nu avem timp, haide,” aud la un moment dat. Pe măsuța mică unde acum câteva minute triumfa tortul, acum stă o fetiță slabă, cu o coadă strânsă lejer la spate. Cămașa albă de școală îi iese din fusta cu pliuri, nasturii sunt desfăcuți până la jumătate, ea își roade unghiile pentru că nu mai are răbdare, simt cum nu mai are răbdare. E ora 6 și ceva și afară e noapte. Taică-su stă lângă ea, pe un genunchi, și încearcă să o ajute să termine mai repede temele la matematică.
“CĂ ASTĂZI CURAAAATA, PREANEVINOVAAAATA, FECIOARA MARIIIIIAAA, NAȘTE PE MESIIIIA,” puștoaica are părul lung, mă-sa un foen micuț, de voiaj, îi ia jumătate de oră să îi usuce buclele. Copilul cântă în continuare același colind. Când termină două strofe o ia de la capăt. Mă doare capul și nu știu dacă e de la căldură sau de la steaua care sus răsare.
Joc într-un film ușor gripat dar realist, o caricatură gingașă și grăbită în care copiii sunt marionete simpatice. O pisică dolofană și neagră îmi taie calea. E acolo în hol mereu, se plimbă nestingherită prin gradene, dar acum mi-a tăiat calea! Mie! Am fugit: iese copila din bazin, trebuie să fiu acolo, dați-vă seama, să o învelesc cu prosopul gigantic, să îi pieptăn parul moale, să o usuc bine și, în graba zilei, să fugim spre casă, sigur sunt câteva colinde pe care trebuie să le repetăm, câteva înmulțiri pe care trebuie să le memorăm.
