Stateam intr-un hol de asteptare al unei clinici private pentru o consultatie oarescare. Jucam un joc pe telefonu’-mi care, cu cat e mai inteligent, cu atat functioneaza mai prost. Nu mai era nimeni pe acel hol. Monitoarele agatate in pereti tipau Antena 1, 2, sau 3. Ceasul imi arata ca venisem mai devreme cu 15 minute.
La un moment dat, Doctorul iese din cabinet si pronunta numele meu. In momentul ala incep sa ma precipit, apuc geaca pe care o tarasc dupa mine cu manecile maturand coridorul, esarfa la fel, pun mana si pe geanta, telefonul mobil il tin cu doua degete, ca o pipita de Mall Baneasa, calc in picioare paharul de plastic pe care il lasasem la piciorul scaunului cu gand sa il arunc undeva.
Mi-am dat seama ca ma grabesc teribil. Ce combinatie comunista facusera neuronii mei atunci de m-am speriat asa, de m-am grabit asa. Ce fac ei si acum, zi de zi, de ma grabesc asa!? Ma grabeam sa intru in cabinet, sa nu cumva sa ma astepte douazeci si trei de secunde. Totul pana as fi reusit sa ma imbrac, sa imi pun telefonul in geanta, sa duc paharul din plastic la cosul din plastic.
Ma grabesc dintr-o reminiscenta cred. A ramas ceva in mine dintr-o perioada pe care nu reusesc sa o conturez clar acum. Dar de ce o fac? Catre ce ma grabesc?
Ma grabesc sa fiu prima la serviciu, dimineata. Ma grabeam. Desi stiu ca nu e mai nimeni si ca am inca ochii impaienjeniti si mici, ca de mongol. Ma grabesc sa fiu prima la aparatul de cafea desi stiu ca tot eu ii voi schimba apa, ii voi pune boabele, il voi face functional dimineata. Ma grabesc la supermarket sa nu cumva sa mi-o ia cineva inainte la raful cu gogosi umflate si acoperite cu zahar. Ma grabesc ca dracu la Gara sau Aeroport, desi aici poate fi explicabil, astfel incat atunci cand mijlocul se asterne la drum, eu sunt deja extrem de obosita si nu imi mai prieste nimic. Ma grabesc sa dau raspunsuri cand intrebarea nici nu s-a conturat. Ma grabesc sa imbrac copilul si sa il cert ca nu e ca mine de grabit. Doar ca sa constat ca nimeni, nicaieri, in situatiile astea, nu se mai grabeste asa.
Sau o faci si tu? Da? De ce? De ce, Dumnezeu, te grabesti asa?
Incerc sa imi imaginez ce castig in cele 2 minute castigate din graba asta continua. Timp pentru mine. Timp pentru inca o tigara care aduce tuse si respiratie de locomotiva veche si voce gajaita. Timp pentru o gogosica in plus in cosul de cumparaturi. Timp pentru un zambet pe care nu il mai dau din cauza oboselii generate de graba. Un cerc vicios.
Spre ce ma duc cand ma grabesc? De ce alerg asa? E maratonul meu pana la urma? Cine ma impinge? Sau o fac eu singura? Si daca da, de ce? Am mostenit graba asta sau am dezvoltat-o eu singura? Daca am mostenit-o, nu vreau sa o dau mai departe. Desi o fac. Dar nu vreau sa o mosteneasca si altii. Vreau sa isi creeze ritmul lor, pasul lor, graba lor.
Strang palmele ca atunci cand parintii ma puneau sa spun, seara la culcare, Inger Ingerasul meu, si ma rog sa ma opresc putin. Vreau sa fiu ultima barem o zi. Ultima care intra la dusul de dimineata, ultima la coada de la casa la Mega, ultima la trimis un ultim email, ultima la raspuns la o intrebare care vine si pe care chiar sa o ascult nu numai sa o aud.
Vreau sa inving graba. Urati-mi succes. Am plecat sa stau pe loc. Putin.
