Prima zi trebuie pregatita temeinic cu o saptamana inainte. De fapt, ce spun eu aici, merge alaturi de tine inca din ultima zi. Ultima zi de an scolar. Te urmareste si te bate treptat pe umar pe parcursul vacantei mari.
Dar ultima saptamana dinaintea primei zile e cea mai crancena! Strazile se umplu, magazinele colcaie ca bucatariile pline de gandaci, parintii sunt intr-o goana teribila dupa tot ce e necesar. Sau nu. Copilul este anuntat cu o mina serioasa si in dulcele plural englezesc ca “Gata, de acum esti mare, intelege ca trebuie sa ne culcam mai devreme si sa ne trezim mai devreme, trebuie sa fii mai responsabil, esti mare”.
In saptamana nebuna, copilul e tarat prin toate buticurile si magazinele pentru ghiozdan, caiete, coperte, etichete, incaltaminte, camasi albe, sarafane urate si clame ale caror sclipici ramane in par.
Nu enerva si nu cere de la un parinte nimic in saptamana nebuna. Parintele are o saptamana si asa grea, obositoare, totul derulandu-se printre ceilalti parinti, grabiti si ei, obositi si ei din aceleasi motive.
Si vine un sfarsit de saptamana care anunta prima zi: mai explica-i o data pupilei ca lucrurile se vor schimba, anunta-l constant despre acest fapt, fa-l sa creada ca inceperea anului scolar e bau-bau negru si cu nunceag, inspira-i teama fata de Doamna, grabeste-l si pe el pentru a se grabi si el cand va fi mare. Vrei sa fie ca mami si ca tati, nu-i asa?
Si a venit prima zi. O fi dormit bine ala micu’? O fi visat ceva? E bucuros? E temator? Plange ca vrea la bunici? Tropaie de fericire? Nu ai de unde sa stii pentru ca in timpul asta tu: alergi bezmetic prin casa, pui cerealele la incalzit in loc sa pui laptele, mai calci o data camasa si sarafanul, asezi pantalonii la alta dunga, verifici ghiozdanul si il umpli pana la refuz, faci si desfaci codite impletite sau asezi niste gel de par pe creasta pustiului. Nu uita de senvisul enorm, cu margarina si salam de sibiu, sa vada si ceilalti ca nu muncesti degeaba, ca iti permiti, ca ai un statut pe strada ta!
Ai transpirat deja dar sari in masina cu gandul la floraria din colt. Asta daca nu ai cumparat din timp buchete enorme (literalmente enorme) de crini imperiali, orhidee agatatoare sau mai stiu eu ce arata opulent, ca doar nu vrei sa te faci de c*cat intr-o curte cu o mie de parinti, cinci sute de copilasi si doua mii de buchete de flori sau ghivece!
Pentru fiecare copil exista cinci “parinti” (mama, tata, mamaie, tataie, fratele/sora/matusa/o vecina). Fiecare poarta buchete sau ghivece, fiecare duce cate un aparat foto sau camera de luat vederi, din aia pe trepied. Fiecare miroase a Chanel sau, dupa caz, a naftalina, toti sunt imbracati la patru ace si isi umezesc buzele pentru a incepe tirada: “stai mai drept”, “tine ghiozdanul ala cum trebuie”, “mai, copile, nu te mai foi asa”, “uite-o pe Doamna, i-ai zis buna ziua?”, “du-te si pup-o!”, “spune-i ca o iubesti!”, “ia florile”, “hai, ia-o pe fetita de mana si mergeti impreuna”. Copilul nostru nu poate hotari nimic de capul lui, nu are dreptul la replica pentru ca el e oricum mic, prost si inca nu i-au crescut sentimentele sau dorintele sau capacitatea de a decide singur.
“Careul” din curtea scolii este, cel putin cel la care am onoarea an dupa an sa particip, un “mega fail”: oceane de lume, copilasi inghesuiti de parintii care ii tin de mana si nu se dau un metru mai in spate, un preot care predica ceva, habar nu am ce pentru ca in niciun an nu am auzit o boaba din ce spune. O doamna directoare pe care nu o auzi, aceleasi probleme cu sonorizarea, inca vreo doua personalitati care au studiat, probabil, in aceeasi scoala, iar acum sunt somitati in varii domenii. Copiii sunt plictisiti si isi pierd rabdarea, singurul moment in care se rade cu gura pana la urechi fiind ala in care preotul arunca cu apa sfintita spre ei. Nu stiu cat ii sfinteste si binecuvanteaza, dar stiu ca se rade din suflet!
Citesti emotii puternice pe chipurile tuturor! Da, astea ma inmoaie mereu, indiferent cati spini de trandafiri mi-au perforat bluza, cate voci mi-au suierat pe langa ureche, cati pantofi cu toc mi-au perforat pantofii mei.
Dar citesti si incastrarea intr-un sistem inca bolnav, cu lipsuri si bube si negi, citesti desprinderea puiului de cuib, imposibila in conditiile mentionate mai sus, citesti si mult tamtam si zgomot. Iar inceputul asta trebuie sa fie doar zambet, voce de copil, lacrimi mici de emotie, imbratisari si priviri pline de incredere si dragoste. Poate la anul! Pana atunci, succes, pustilor! 
