Natasha – papusa de un blond rusesc teribil si cu o rochita bleumarin dintr-un material care fosnea, feribotul mare, din plastic dur, plin cu masini cu care ma jucam si pe apa, mobila mica si albastra pe care o asezam pe biroul din dormitor si ale carei sertare le deschideam continuu, o cutie mare plina cu piese de Lego de toate formele si marimile – astea sunt cateva din jucariile pe care mi le aduc aminte clar si acum, dupa douazeci si ceva de ani.
Apoi stateam pe afara! Stateam afara ore in sir, uneori de dimineata pana seara, deschizand usa casei doar cand ma razbea foamea. Si atunci intram in camara intunecata a bunicilor sa “fur” castraveti, ii taiam in patru, ii stropeam cu sare si plecam din nou in curtile vecinilor unde fie jucam 9 pietre sau ratele si vanatorii, fie alergam ca bezmeticii sau ne inchideam intr-un cort unde radeam si atat, fie scoteam un pres vechi pe betonul din fata blocului si adunam frunze din care faceam sarmale.
Cine nu zambeste in coltul ochilor rememorand momentele astea?
Si acum ma uit la ai nostri. Nu joaca nimic din ce am jucat eu odata demult. Cu toate astea, exista un serial zilnic pe care il jucam/urmarim impreuna:
– primul episod: golirea tuturor cosurilor cu jucarii, cu plusuri, a cutiilor cu piese de lego mici si mii si a cutiilor cu creioane si carioci fix in mijlocul camerei. Si apoi? Apoi nimic. Apoi se uita la desene, linistiti. Si noi? Noi punem totul la loc, cuminti, incercand sa nu trecem prin fata televizorului pentru a nu “deranja”.
– al doilea episod: unul din trei gaseste undeva o jucarie care demult disparuse ca prin magie – indiferent ce jucarie e, pentru ce sex si varsta, indiferent de marime (poate fi si o biluta cauciucata), ceilalti doi exclama invariabil “woooooooow”si filmul trece imediat pe slow motion – vezi clar cum gurile se lipesc de urechi, barbiile tremura si mainile actioneaza prompt: “E a meaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!” De fapt nu era a nimanui sau, oricum, nu mai stim nici noi a cui era. Si noi? Noi suntem vigilenti si avem norocul unui pas mai mare ceea ce duce la insfacarea jucariei imediat ce e gasita si trecerea ei la un etaj superior unde cei trei nu pot ajunge. Dupa care incepe o discutie inteligenta, credem noi, de tipul: “Cine a gasit-o?”, plansete, “Hai sa facem asa (si aici propui orice, oricum nu conteaza)”, plansete, “Tu esti mai mare, lasa-i pe ei”, plansete, “Nu o mai dau la nimeni”, plansete si mai aprige.
– al treilea episod, cel despre tehnologie! Copiii nostri nu sunt atrasi de telefoane mobile, tablete sau laptopuri. In 99% din cazuri. Acel 1% ramas se deruleaza cam asa: te asezi intr-un colt, stii ca nu ti-a ramas nimic nefacut si vrei un moment de Angry Birds. In secunda doi (cred cu tarie ca un semnal sonor pe care noi, astia mari, nu il percepem este emis odata cu apasarea butonului de ON la tableta), simti pasi pe stomac si trei capete sunt deja asezate frumos intre capul tau si tableta. Si noi? Noi incercam, rusinati, sa explicam ca nu e ceea ce pare, ca de fapt vroiam sa scriem un email important, moment in care pasarile alea ucigase se arata si gata….esti pierdut. Toti tipa, isi dau cu parerea, vor si ei sa incerce, ii lasi pe rand si ii pui sa numere pana la 60 pentru a sti cand tableta va trece la urmatorul. Numaratoarea e imprecisa nu datorita faptului ca nu ar sti sa numere ci pentru ca timpul e un dusman: 1, 12, 35, 60, gata!
– al patrulea episod: doi isi gasesc o activitate creativa, linistitoare sau “desteapta” pe care simti ca o vor duce pana la capat impreuna. Al treilea nu si-a gasit nimic de facut si simti ca undeva, ceva se va intampla. Si se intampla: zbaaaaaang o minge strica casuta construita sau o carioca trece rapid peste toata foaia A4 desenata cu migala de primii doi. Si apoi fie plans fie zbaaaaang o palma peste capul celui cu idei malefice si …plans. Si noi? Noi pedepsim malefica creatura pe fata careia nu e desenata tristete ci un fel de bucurie dovedita si prin faptul ca stie singur care e locul de pedeapsa si chiar e acolo inainte sa terminam noi fraza.
Olaf, Buttercup si Goofy nu au auzit inca de jocurile copilariei mele dar, cu siguranta, le stiu pe ale lor si se adapteaza atat de repede indiferent ce le propui. Unul mai cu teama, unul cu nebunie inconstienta, unul pe tacute, dar toti trei se joaca ca adevarati copii de 5 si, respectiv, 7 ani. Noi nu avem jocuri pe calculator, nu exista “nu ies in parc”, nu exista nu vreau sa bat mingea sau sa fac ingerasi in zapada!
Le apreciez naivitatea care la multi se pierde prea repede, felul in care rad din absolut orice, minute si ore in sir, curajul cu care fac unele lucruri pe care eu nu le-as face si convsersatiile serioase pe care le poarta cu fiecare jucarie in parte.
In speranta ca in curand ii voi putea invata eu 9 pietre si ratele si vanatorii, sunt curioasa cu ce si mai ales cum se joaca ai vostri? Adun idei si motive pentru o joaca frumoasa si lunga si inocenta! 
Ella, tu esti o fericita: curte, aer curat tot timpul, posibilitatea de a-i da un pantalon oarescare si un tricou si a-i spune “fa-ti de cap!”. Suna tare tare bine.
Am ras pana mi-au dat lacrimile, recunoscandu-ne in episoadele de mai sus.
E adevarat ca noi avem avantajul de a sta la curte, astfel ca stam afara mai mereu. Avem o gasca de vreo 4 copii prin vecini (si altii-s pe drum) iar jocurile’s variate: nisip, saltea elastica, leagane, biciclete, trotinete, mai nou sotron. Inventeaza ei mereu tot felul de jocuri de rol, se alearga, fac intreceri de aruncat pietre, gatesc cu nisip, se joaca de-a magazinul, cu cainele, cu pisicile. Astept sa mai creasca un pic si le vom prezenta ratele si vanatorii, tarile, turca, jocurile care faceau deliciul dupa-amiezelor copilariei noastre.