Cronica unei concedieri anuntate

4 Decembrie ar fi venit ca o Joi normala, una ce pregatea o Vineri misto si un weekend la fel. In schimb ea a venit cu un sec “Ca intr-un mariaj, daca nu mai merge, trebuie sa ne despartim!”

Veneam dintr-o pauza, venea weekendul, veneau sarbatorile. M-a lovit cum ar lovi un ciocan. Zece ani dispareau complet din CV. Prima intrebare a mea a fost de ce. Mi s-a transmis sec “neperformanta”. Am contra-atacat in gand: “Nein! Nein! Nein! Este un motiv lipsit de adevar!” Atunci a fost momentul in care am analizat intr-o clipa tot ce se intamplase in viata profesionala in ultimele luni. Atunci am pus si ultimele piese din puzzle si astfel vedeam intregul unor decizii: targetul impus, target irealizabil si intr-o neconcordanta totala cu piata si realitatea eCommerce-ului din Ro, pipeline-ul slab, mobbing-ul continuu.

Nu am verbalizat nimic. Nu cred ca am facut-o pentru ca invatasem cand sa tac, am facut-o dintr-o mutenie ce se instalase subit si care urla doar inauntru.

La fel de sec mi s-a zis: “Sper sa o terminam intr-un mod profesional si nu hard-core, lasa-i pe cei cu care te sfatuiesti acasa”. Incercam sa imi dau seama daca ce auzeam era real si imi frecam mainile una de alta pe sub masa pentru a simti ceva. Incercam sa imi dau seama daca sunt cuvintele unui manager, daca e prima zi din Aprilie, daca am tras vreun bat scurt la vreun joc bolnav, sau ce insemnau momentele alea de fapt.

Am plecat din sala cu masa ovala si am dat primul telefon. Acasa. Acolo unde mi se spusese sa nu apelez. Acolo unde era hard-core-ul ala de care mi se mentionase.

Somnul din noaptea aia a fost cel mai linistit somn dupa muuulte saptamani. Habar nu am de ce. Traiam o teama, o rusine, un nerv, o temere, o fericire, o nenorocire si toate la un loc. Cu toate astea somnul a fost lin asa cum cred ca ar fi al unui copil mic.

A venit o vineri in care paranoia lua locul normalitatii unei zile din viata unui om de vanzari. Nicio persoana cu putere de decizie nu a fost la birou in acea zi. Niciun om de resurse umane nu mi-a adresat vreun cuvant. Mi se spusese sa vin eu cu un raspuns. Sa vin cu un “Ok” – ei nu venisera cu nimic, nicio foaie, nicio decizie scrisa,  nimic.

Si am venit, intr-o luni dupa un weekend linistit. Nu am fost impertinenta, nu am cerut ce nu mi se putea da. Nu am cerut nimic din ce nu meritam pana la urma! In urma unor zece ani. In care ceva, ceva tot trebuie sa fi facut bine, atata vreme cat am ramas acolo, un punct principal, un pilon misto si colorat. Nu mi s-a oferit nimic.

M-am intors la un birou pe care nu il mai simteam al meu. Am sters toata culoarea din el, am smuls orice ma tinea legata acolo si orice facuse din locul ala o acasa. De retinut: pe modelul casa de copii nu e acasa, la fel si munca, jobul, serviciul nu sunt acasa! Nimeni nu e de neinlocuit si toata lumea este dispensabila. Cand serviciile tale nu mai sunt dorite din varii motive, fie ca esti idiot de-a dreptul, fie ca te-au angajat ca pe o datorie morala fata de un unchi bolnav, fie ca ti-ai pus-o cu sefu’ si nu i-a placut, fie ca te-a prins mancand salam la birou, fie ca ai furat hartie igienica cu tub care dispare la contactul cu apa, indiferent ce ar putea fi, nu uita, esti dispensabil.

Nu stiam mai nimic, stiam doar ca voi lupta! In aplauzele celor care nu au facut-o, in uralele mute a celor care nu o vor face, sustinuta de o intreaga armata si, pana la urma, de nimeni.

Incepuse lupta nervilor. Nu primisem nicio hartie. Nimic nu se concretiza. Nu aveau niciun as in maneca. Nu puteau decat sa inceapa jocul mintilor si al nervilor. Incepuse. In urmatoarea zi am facut o Adresa catre Companie pentru a anunta modificarea adresei fizice, pentru a cere o copie a ROI-ului si a dosarului personal.

Luasem deja legatura cu cativa avocati, mi-au explicat pasii ce trebuie urmati si eram increzatoare. Increzatoare am fost din primul moment.

Ca raspuns la Adresa respectiva, am primit un forward la un email din octombrie in care mi se comunica targetul pentru perioada Octombrie-Decembrie. Imi era re-comunicat pentru a vedea clar ca nu il realizasem. Asa era. Target-ul acela nu beneficiase de semnatura mea niciodata, nicicand, pe niciun fel de foaie. Target pe care nu l-am acceptat si cu care nu puteam fi de acord decat daca eram orb si mut.

In toate aceste zile, tovarasii colegi erau de negasit. Prieteni cu care mai deunazi radeam si impartaseam de la retete culinare la citate din Poptamas, toti disparusera. Ca prin minune. Puffff! Nimeni nu mai era de gasit.

Dupa alte cateva zile incepuse mobbing-ul in adevaratul sens al cuvantului: mi se urmareau emailurile, orice actiune nu era una corecta, mi se transmitea pe orice cale ca ceea ce fac nu duce nicaieri, eram monitorizata atent si urmarita. Si toate astea doar pentru ca trebuia schimbat motivul din concediere pe baza de neperformanta, care nu ducea nicaieri, in concediere pe motive disciplinare.

Prin posta am primit pe adresa de acasa doua plicuri. Mi le-a dat portarul, nu semnasem eu de primire, se putea presupune ca nu primisem nimic, corect? Mare grija la respectarea procedurilor, dragi Corporatii, totul se aduna. Undeva.

Intr-un plic era un avertisment scris, primul de acest tip, in care mi se spunea ca nu respectasem o procedura de lucru, candva. In celalat era inclus dosarul meu personal plus un raspuns la cele doua Adrese ale mele: “Stimata Doamna, va aflati intr-o confuzie, Conducerea nu v-a cerut niciodata desfacerea contractului de munca pe cale amiabila!”. Intr-adevar, nu primisem nimic scris, nimeni nu stia de discutia one-to-one. Managerii schimbau regulile jocului.

Radeam absurd intr-o piesa absurda.

Si uite cum zilele treceau si Coca-Cola vestea sarbatorile. Nu, nu Mos Craciun. Coca-Cola.

Departamentul de Vanzari primise cadou un nou pastor. Calitatile nu i le-am descoperit, probabil nu am avut timpul necesar, dar tupeul si simplitatea i le-am remarcat cu totii inca din primele zile. In ultimele zile dinainte de Craciun am avut si prima intalnire cu omul de resurse umane. Acea sedinta mi-a confirmat neputinta, lipsa de organizare si de tact. Mi-au venit cu cateva hartii cu noul taget pe care TREBUIA sa le semnez, pentru ca, citez “asta face un om de vanzari!” si pentru a-mi comunica ca putem sterge totul cu buretele daca voi semna.

Nu am semnat nimic nici pana in ultimul moment. La un prim calcul, cu resursele puse la dispozitie si puterea de vanzare, atingerea targetului ar fi fost posibila in proportie de cel mult 10%. Deci mi-as fi semnat singura concedierea. Le-am demontat prin orice mijloace ca ceea ce cereau era de-a dreptul caraghios.

Timp de doua luni din noul an, am tras ca boul. Am tras in continuare desi stiam ca nu e locul meu acolo, ca se va termina totul in martie, am facut zeci de emailuri de raportari desi tool-urile vorbeau de la sine. Timp de doua luni m-am pus pe picioare si am redevenit eu, un om bun, colorat, vesel, fericit, cu trairi normale, cu frica de al de Sus dar nu si de Corporatia in care si eu, impreuna cu restul, m-am zidit. Timp de doua luni am cautat prin orice mijloc alte locuri de munca, alta firma, intreprindere, corporatie, alt “patron”.

Momentul in care eu singura am spus “gata” a venit simplu si neasteptat nici de mine. A fost momentul in care provincialismul, lipsa de umanitate si simplitatea pana la durere a celor ce sunt pusi sa conduca m-au determinat sa imi dau demisia. Nu m-au dat afara cum si cand au vrut ei, am ramas pana am stiut ca pot altceva, altundeva, altcumva. Totul s-a petrecut in nici 48 de ore. Si gata. Eram deja acasa, in confortul propriei mele vizuini, scapata din jungla de sticla, scapata din interiorul mintilor goale. Mi-am luat timp pentru mine, mi-am luat timp sa-mi dau unghiile cu oja, sa ma plimb, sa citesc, sa dorm, sa stau cu copiii, sa beau cafelele facute de mine, mi-am luat timp sa-mi ascult prietenii si sa ii revad. Si le-am gasit, facut, trait pe toate.

2 thoughts on “Cronica unei concedieri anuntate

  1. Draga mea, ca sa zic asa join the club! Am jucat in acelasi film, doar ca nu in Decembrie ci in Octombrie si nu in 2014 ci in 2013. Dar sceanariul, la fel. Doar ca eu nu am mai stat pana in martie ci am negociat in 2 ore ceea ce ei nu au fost in stare sa scrie in 2 zile … Si da, era o corportie, si da era foarte mare, si da au incercat tot: de la relatii nepotrivite la locul de munca, favorizarea “prietenilor” , nerealizare de target si pana la desfiintarea postului (eu venind de la un assesment, cum le place lor sa spuna, cu calificative de la excelent in sus, pregatindu-ma pentru o avansare anuntata). Si uita asa am descoperit si eu ca da esti de inlocuit si ca exista viata dupa corporatie. Si ai prieteni, ai familie, afara e soare sau ploua dupa caz, si ca “prietenii aia buni” din interiorul corporatiei brusc nu te mai cunosc sau nu mai au timp de tine sau … Mi-a placut mult articolul tau, am retrait aceleasi emotii doar ca, de data asta mult mai degajat, parca uitandu-ma la un film – prost – in care am fost actrita principala! O descoperire minunata: nu-mi mai pasa, e o experienta si atat!

    1. Ai perfecta dreptate. :) E mult de povestit, nu toti inteleg, nu toti sunt de acord, e normal sa fie asa, noroc ca suntem diferiti, vorba reclamei, dar acum e…gata. A trecut. Am vrut sa scriu experienta pentru a nu o uita. Pentru a o gasi. regasi, si altii, atata tot. Si pentru mine. Succes in continuare in tot ce faci!

Leave a Reply to Anca Cancel reply