Olaf a facut opt ani si o intrebare: “Dar eu cand voi avea telefon mobil cu taciscrin?”, “La noua ani e bine?”, “Noua ani si jumatate, poate?” Neobosite. Si ea si intrebarea asta la care incep sa nu mai am raspuns. Le-am epuizat pe toate. Ieri m-a intrebat daca stiu ce e ala Viber. I-am spus ca nu. De doua zile sunt introdusa in grupuri wassap-esti care sunt denumite “Prietene + emoticoane: inimioare, floricele, diverse”.
Scrie continuu in jurnale secrete. Zeci de jurnale, zeci de pagini, zeci de asa-zise secrete. Spioneaza. Adica merge prin casa, cu Buttercup de mana, lipindu-se de pereti crezand ca cele doua camere de la bloc sunt cea mai deasa padure unde, cu siguranta, nu le vede nimeni. Sau joaca ascunselea, nesfiindu-se sa strige la cel care mijeste: “Gataaaaa, m-am ascuuuuns!”. Ai crede ca celalalt a mirosit sunetul si stie exact unde sa caute. Aici intervin cei sase ani ai celuilalt iar cautarea devine una misto de privit pentru noi, astia cu prea multi ani si prea multa realitate.
Olaf danseaza pe muzici din FM si se rusineaza ca o mimoza cand trec pe acolo si ii surprind miscarile. Vrea sa fie in centrul atentiei si nu intelege de ce un copil mai mic e mai in centru decat e ea! Motiv pentru care nu are o afinitate pentru copilasii prea mici.
Matematica si logica din matematica incep sa dea vertijuri. Romana si meniurile de la restaurant sau filmele subtitrate nu au fost niciodata o problema. Ieri imi luase telefonul si imi citea mesajele cu voce tare. Radea cand vedea ca am stalcit vreun cuvant si ma corecta. I-am spus ca adultii se mai prostesc si ei. Xoxo, ma intelegi?
Buttercup si Goofy sunt din ce in ce mai diferiti. Dar legatura asta invizibila ramane si va ramane intre ei mereu, ar fi imposibil altfel! Ea ii pune pantofii la loc, aranjati cuminte, tot ea il cearta cand e prea “copil” pentru varsta lui. El o ajuta, poate prea mult, si ii pastreaza din bucatica lui sau ii completeaza raspunsul la o intrebare pe care el o dibuieste muuult mai rapid. Mintea lui Goofy e neobosita pe parcursul zilei si de aia el e singurul care poate adormi oriunde si oricum! Ne amuza teribil cand, seara, la un film animat, auzim: “Tati, inchide aici, eu ma culc!” In masina, orice drum pentru el e invariabil presarat cu un somn adanc intr-o pozitie incomoda pentru privitor.
Goofy e puternic, desi cel mai firav. Cara bidoane cu apa, ridica scarile sprinten, alearga continuu. Nu practica sporturile cu eleganta si tehnica fetelor, dar le prinde cel mai repede. Pentru ca el e singurul care nu are frica de nimic, niciodata!
Olaf nu isi prea face prieteni in parc pe cand Goofy intra cu pantofiorii in jocul altora inainte de a ne da jos din masina. Buttercup se infoaie daca nu canti asa cum canta si ea sau daca te iei de frate-su.
Buttercup e domnisoara. E cea care te urmareste pentru a sti exact ce iti place, cand iti place, si pentru a-ti face pe plac. Gasisem niste inscriptionari cu pixul pe canapea…”Cine a scris cu pixul aici?”. Pe Olaf si Goofy ii mirosi imediat daca ascund sau se ascund: “Noi nu!” si am stiut ca asa e. Buttercup in schimb….tacere…si apoi, lin, suav, cu o privire pierduta: “Pateste ceva cel care a scris acolo?”. “Nu”. “Oricum, nu stiu, nu eu!”
Fac comparatii ei intre ei si despre ei: pe ala il certi mai putin, pe asta nu l-ai pus sa faca aia, mie nu mi-ai cumparat la fel. Totul x3. Au crescut si storc lacrimi sau rad in hohote mult mai usor. Glumitele s-au cizelat dar un “fund” spus atunci cand trebuie le provoaca un ras spasmic, ca acum cativa ani!
Sase si opt ani ne-au gasit atat de repede, desi noi ne ascundeam si voiam sa ne piarda urma. “De ce m-ai facut prin cezariana?”, “Cat am stat in burta?”, “Nu vreau sa raman repetentaaaaa!”, “Imi faci si mie o poza langa bemveul asta alb?”, “Putem face un selfie?”, “Nu vreau sa merg in parc, nu am chef, voi sta pe o banca azi”, “Ah, da, am uitat sa iti spun, am dat test la matematica, nu stiu cand ne dau rezultatele, chiar nu stiu!”, “Ah, da, au venit rezultatele, eram prinsa cu altele si am uitat sa iti spun”, “De unde stii ca azi am facut X lucru daca nu erai acolo?” si vestitul raspuns “Eu am ochi peste tot!”, care mergea intotdeauna. Pana acum: “Ei, spanac, ai vorbit cu Doamna pe mail sau telefon….” End of story.
Sunt atat de diferiti dar si seamana atata de mult! Is copiii aia care te fac sa razi sau sa plangi, care te scot din sarite, care te storc de energie, care te calmeaza cu o vorba frumoasa, care nu gasesc raspuns la intrebari simple dar iti toarna o poveste lunga la o problema complicata.
Indiferent cum sunt acum, maine sunt altfel, poimaine altii, timpul trece, vine ziua telefoanelor cu taciscrin si a viber-ului. Ii iubesc acum. Si maine. Si poimaine. Si invat de la ei si cu ei si pentru ei. Si ma inclin in fata iubirii pe care o ofera neconditionat, a zambetelor fara bariere si a lacrimilor intense si pline de inteles!
