În București e ca-n povești. Aparent. Dar piesa e foarte bună, deci luați cu volum. 
Ce voiam să zic, de fapt. Iubesc Bucureștiul. Așa cum e el. Are cinematograf, are piață, are mall, are pistă de biciclete, are magazin, are școală, are copii mișto și adulți responsabili și faini. Am zis bine?
Mai are al meu București și un bulevard mișto pe care uneori tânjesc să mă plimb în liniște: Magheru. Pentru mine Magheru se varsă frumos de la Unirii până la Victoriei. Știu că harta cu numele străzilor îmi va da o palmă acum. De fapt bulevardul ăsta e compus din I.C. Brătianu (Unirii – Universitate), Gheorghe Magheru (Universitate – Romană) și Lascăr Catargiu (Romană – Victoriei).
Ca să nu mă complic, eu îi voi zice în continuare Magheru, Șampelize al șarmantului București.
Pentru că sunt adult și nu mai am timp de căcaturi cum ar fi plimbările la pas, cu o cafea atârnată în mâna stângă în timp ce dreapta ține elegant poșeta iar telefonul mobil e fudulie, nu am mai avut nici timp de bulevardul meu. Asta până sâmbătă.
M-am încumetat să parcurg kilometrii aștia la pas. Hai să vedem cum se declină Bucureștiul la timpul Magheru!
Unirii e un amalgam de Zara, Stradivarius și Bershka cu plăci de marmură pe trotuare, de Chopstix cu miros de pișat. Urină, pentru pudici. Unirii ar putea fi un verde și un soare. Dar nu e. Nu încă. Am intrat preț de trei minute prin Centrul Vechi, atât cât să fiu înjurată de către un homeless beat și luată la întrebări de către altul. Nu am răspuns niciunuia. Voiam doar o cafea to-go și credeam că o pot găsi acolo. Nu a fost să fie.
În sus pe Brătianu pare că toate spațiile comerciale sunt ale unor turci care vând marfă de duzină, zece ron jumătate de kilogram, de te întrebi, pe bună dreptate, din ce își plătesc chiriile. Pizzerie lângă covrigărie lângă magazin bisericesc lângă editură lângă altă plăcintărie. Deasupra: clădiri uzate, demoralizante, a căror intrare principală aruncă în stradă alt miros de pișat. Magazine care nu au nicio noimă, nicio formă – niciunul nu seamănă cu niciunul. Un kitsch ce traduce o sărăcie tristă.
Universitate! Îmi place piața asta pentru că de aici a pornit totul pentru mine. Aici era Bucureștiul meu acum aproape 20 de ani. Piața și-a făcut loc cu coatele ca să ajungă în față și a reușit. Cele patru colțuri (Universitate, Muzeul de Istorie, Colțea si Teatrul Național) au fost refăcute, regândite, restaurate, re-re-re. Nu vreau să spun decât că nu avea nimeni nevoie de bile de tun pentru a delimita trotuarul de strada propriu-zisă, nu erau necesare trei feluri de pavaj pentru a înfrumuseța locul și nici de o cezariană prost executată și pusă în fața TNB-ului (ah, unde sunt Motoarele d’antan?)
Magheru. Abia aici începe Magheru. Mă, bulevardul ăsta e mort. Nu are nimic, nicio sclipire, niciun nimic, nici măcar acele plăcintării lângă covrigării de care vorbeam mai devreme. Toate spațiile comerciale au eticheta for rent, for sale iar graffiti-ul cu ușor handicap nu lipsește din peisaj. Trec în fugă pe lângă fosta parcare Ciclop pentru că mirosul mucegai stătut îmi dă fiori. S-a dus orice urmă de odicolonie pe care o purtam. Cinema Patria nu mai există?! Mă opresc în loc și mă uit mai bine: nu, e la fel de mort, afișe anapoda lipite peste tot, mâzgâleli fără logică pe geamuri și același miros usturător. Apoi Cărturești. Oaza de oxigen pe un bulevard pe dos. Sau, pe partea cealaltă, Mega Image sau Collective. Parfum scump versus miros de urină. Ăsta e Magheru. Și cum ar putea fi…
Trec și de magazinele în care se vinde aur turcesc și ajung în Piața Romană. Ah, porumbei hrăniți de oamenii străzii, porumbei de care nu ai loc și care se cacă infernal de mult și consistent, păsări al căror rost nu îl înțeleg. Ah, oamenii străzii care seara se adună aici mai mult decât în alte părți. Ah, McDonalds și Paul și rochițe made in Turcia. Ah, mirosul ăla – nimic nu se compară cu mirosul care îți intră în ochi atunci când te apropii de ATM-ul ING. Mijloc de oraș frumos, mândria țării – oraș scăldat în miros de urină și siluete de șobolani.
Pentru provinciali și nostalgici, bila de pe ASE e tot acolo! Se caută, în schimb, hostese pentru night club, dacă știți pe cineva care știe pe cineva…bine, banner-ul e pus fix lângă ASE – recrutarea se face oricum targetat.
În față mi se deschide Lascăr și cumva încep să respir. Pentru că știu clădirile pe de rost și-mi place ce văd. Știu ce e în spatele lor și iar îmi place ce știu. Da, se poate de zeci de ori mai bine, se poate un trotuar al pietonilor și nu al mașinilor, se poate și fără noroi și fecale de câine cu stăpân, se poate și cu reabilitare făcută de aceeași mamă și nu după ochiul zilierilor. Nu mă mai apasă bulevardul.
Aproape 4 kilometri cu o singură cafea to-go de la niște băieți faini undeva la intersecția cu Rosseti, cu o mie de gânduri despre cum ar putea fi, cu o mie de imagini despre cum este acum, cu neputințe și sentimentul că trebuie să mă spăl pe mâini deși nu am atins nimic în afara paharului de carton și a firelor de păr purtate de vânt. Alea de pe cap. Da, trebuie să mă spăl pe mâini de câte ori bat Magheru în lung și în lat.
Ah, uitam esențialul: dacă nu aveți deja alt program, undeva pe la final de Martie se întâmplă Aurelian Temișan – Unplugged. Unplugged, da?! Cobain ce mai băga unplugged, da’ na…ăla s-a dus. Le roi est mort, vive le roi!
