Nu știu nici acum cu exactitate cum am ajuns aici. Aici în Bansko. Adică, sa fie clar: iubesc vara, exclusiv vara (cu variațiunile primăvară și început de toamnă) și doar atât. Nu înțeleg utilitatea iernii, nu îmi place zăpada, nu găsesc niciun amuzament în a mă îngloda în mocirlă, în a sta cu mucii-n barbă, în a deszăpezi, în a ține privirea în jos pentru că altfel m-ar doborî crivățul.
Cred că am pus mâna pe o ofertă de nerefuzat și de aici a pornit totul. Plus că prea auzisem numai de bine despre Bansko și frații săi ca să nu ajungem și noi o dată în viață în creieri de munți din vecini. Zis și făcut. Investiția fu mare dacă stau să pun pe hârtie și geacă de iarnă, pantaloni de schi, bocanci serioși, bluze termice, șosete și mai termice – și toate astea ori trei. Doi adulți și una bucată copil care nu schiaseră vreodată (aproximativ) și cărora le plac mai mult vacanțele la malul mării decât cele sus pe munte.
Bansko e o stațiune care m-a surprins plăcut. Și dacă pleci în, mă scuzați, fundul gol din țară, tot găsești absolut tot ce îți trebuie acolo. Brand sau no name, te poți transforma imediat într-un Alberto Tomba – MasterCard să ai. Există hoteluri pentru toate tipurile de oameni/familii, lumea forfotește continuu în stațiune și cu toate astea nu m-am simțit nicio clipă încolțită de prea mulți turiști. Tavernele te imploră să le calci pragul pentru o ciorbă sau un miel la proțap. Vinul fiert și ceaiul cald au același preț ca pe plaiurile mioritice iar supa de pui cu tăieței e delicioasă la baza pârtiei unde ne opream pentru a ne reîntâlni cu degetele de la mâini.
Nu sunt cunoscătoare în ale sporturilor de iarnă așa că nu pot scrie decât prin ochii unui om care acum vede pentru prima oară ce înseamnă o vacanță serioasă în mijloc de iarnă, în creier de munte, cu clăpari sau patine în picioare.
Habar nu ai să schiezi? Schiurile sunt grele și nu se potrivesc deloc cu oja de pe unghii? Bețele ți-au fost date în mână doar ca să te încurce? Nu-i nimic, la fiecare pas exista școli de schi cu profesori aferenți care abia așteaptă să îți arate câte ceva din misterele pârtiilor. Cam fiecare magazin de închiriere echipament complet are monitorii lui – nu știu ei multă carte, nici prea multă limbă engleză, ba pe mine chiar am impresia că m-au și înjurat de câteva ori că nu îmi nimereau mărimea la clăpari, dar nici că trebuie să-ți pese. Oamenii vor să facă bani, tu vrei să încerci, așa că e o situație win-win, nu?
Bansko mi-a oferit cam tot ce voiam să-mi ofere o stațiune montană: pârtie numai bună pentru începători, patinoar (se poate veni cu patinele de acasă), derdeluș (se poate veni cu sania de acasă), hotel cu bazin (se vine clar cu costumul de baie de acasă), saună umedă sau uscată (au ei halat, nu trebuie să vii cu el de acasă.)
Prețurile pot fi găsite cu ușurință via Google. Ca idee: hotelul Trinity Spa ne-a costat 510 EUR, demi-pensiune, 5 nopți – hotel cu restaurant, mâncare de popotă, dar și cei mai buni castraveți pe care i-am mâncat eu în viața mea, bazin enorm, saune de toate felurile, bar și o recepție destul de prietenoasă. Ca să nu mai pun la socoteală WiFi…pour les connaisseurs. Sau canalul Fine Living pe care îl savuram dimineața și seara, uitându-mă la toate casele mișto din Tahiti sau Caraibe. Amin! În continuare: intrare la patinoar – 30 leva adult, 15 leva copil; telegondola, 3 persoane, dus-întors aproximativ 100 leva; drag pentru toată ziua, 3 persoane – 30 leva; echipament schi, 3 persoane (clăpari, schiuri, bețe, cască) – aproximativ 80 leva; și distracția de top, adică 2 ore cu monitor doar pentru noi trei, echipament inclus – aproximativ 350 leva.
Omul ăla cred că și-a luat concediu după acea după-amiază cu noi, având în vedere că eu eram cumva un mare anti-talent: înjuram printre dinți la fiecare urcare în laterală, iar dacă nu urcam așa, riscam să secer mortal câțiva creștini. Giorgi, că ăsta îi era numele, era sprinten ca o rândunică. Nici acum nu am înțeles dacă mă-sa îl înțărcase sau încă bea lapte matern, că altfel nu știu prin ce miracol nu avea strop de transpirație pe la perciuni, urca dealul cu o lejeritate fantastică atunci când eu mă încolăceam în bețele alea rugându-ma la toți dumnezeii pe care îi știu să îmi dea putere să nu îi crăp capul cu casca aia de-mi cădea când într-o parte, când în alta.
Trebuie să precizez că undeva acum douăzeci de ani am mai pus o dată piciorușele firave pe șenilele alea, totul culminând cu salvamontiști, ambulanță, spital, gips, cârje și școală de acasă. Deci interesul meu pentru sportul ăsta scump și anevoios era egal cu cotele apelor Dunării în zilele toride de vară.
Per total o vacanță iarna merită dacă îți și place anotimpul, dacă te trezești dimineața și alergi către geamul camerei ca să vezi cât e stratul de zăpadă și cu cât e mai mare cu atât bați mai tare din palme, fericit. Dacă ești un urâcios, cam ca mine așa, și râzi în jurul capului la prima rază de soare ițită printre nămeți, atunci nu cred ca ai nevoie de mai mult de două zile la, chipurile, aer curat, în creieri de munți. Eventual în Austria sau Elveția unde, să avem pardon, și albul e mai alb și cafeaua mai espresso!
Copilul a fost cel mai bucuros, s-a târât în toată zăpada existentă, a schiat pentru prima dată în viață, a căzut, s-a ridicat iar, a patinat, s-a dat cu sania de obosisem eu sa ma uit după dânsa, a înotat și a stat la saună cât să îi ajungă un an întreg. Deci, aplauze, experiența (sau mai bine zis: experimentul?!) a fost una faină, plăcută, interesantă, cu oameni mișto.
Cu toate astea, totuși cât mai e până în August când mă voi tolăni complet și voluntar în nisip? Doar întreb.
