Au innebunit salcamii! Au crescut copiii! Aia trei ai nostri. Aia despre care vorbeam si aici…si aici. Aia ai nostri.
Au crescut copiii! Le puneam gemenilor perne pe scaunele din jurul mesei de la bucatarie. Ca sa ajunga mai bine la farfurie. Nu mai au nevoie de ele acum. Le dadeam furculite mici, imprumutate parca de la setul de picnic al lor. Acum au furculite de oameni mari, le ajung pana la coate. Le turnam ciorba in boluri mici. Acum le punem farfurii mari si adanci. Uneori mananca mai mult ca noi.
Au crescut copiii! Olaf are un “iubit” la o clasa de a 2-a sau a 3-a parca. Pana acum o luna, era convinsa ca baietii nu sunt soi bun, ca vin de pe alte planete si ca niciodata, dar niciodata am zis, nu va sta langa unul. Primise doi, trei Ken (Cum care Ken? Iubitul lui Barbie!) dar niciodata nu se juca cu ei: erau baieti, deci bleah bleah bleah. Acum numai pe ei ii imbraca, dezbraca, ii aseaza frumos langa cateo mimoza cu par lung, prea lung in cazul lui Rapunzel.
Au crescut copiii! Goofy a castigat prima centura la Karate intr-un cadru festiv. E baiat serios, mi-a aratat cateva scheme, va spun…mare grija cu el, nu-l suparati, nu-i zapaciti karma, va poate rani dintr-o singura miscare. Ne miram cand intreba “cu ce litera incepe Anca?” si nu intelegeam. Acum le scrie frumos si o ajuta si pe sora-sa daca e nevoie.
Au crescut copiii! Buttercup danseaza unduitor deja, merge la inot si ii mai spune uneori lui frate-su: “Cateodata, asa ma satur de tine!” iar pe noi ne amuza teribil. Le deschideam noi dopurile la sticlele cu apa, acum o pot face singuri. Ii urcam noi in cada pentru baia de seara, acum prefera sa ramana singuri acolo si sa isi ia camioane de jucarii cu ei.
Au crescut copiii! Ne raspund si ne imita cand cred ca nu ne uitam. Dar noi ne uitam. Si oricum avem ochi de vultur. Si la spate. Asta nu stiu ei. Ne raspund cu “Dar eu vreau tableta acum!!!!!” desi noi rationam cu calm: “Nu, acum nu se poate pentru ca..”, “Da, dar eu o vreau ACUM!!!!”. Au crescut copiii pentru ca uneori le dam voie sa o foloseasca cu portia, zece minute cronometrate pe telefonul cu alarma. Cand suna alarma, ala care se juca incepe sa urle ca nu e corect iar cel care urma, isi freaca palmele de fericire, indiferent si rece la tipetele chinuite ale celuilalt mic biped.
Au crescut copiii si acum nu mai au nevoie de ajutor in orice. Au crescut si vorbesc in soapta sau au propriile jurnale secrete. Mai avem o sansa in naivitatea lor: cheia sta cuminte legata de lacatul ce inchide caietul magic cu secrete. Le citeam noi mici povesti dar acum isi citesc singuri. Le vorbeam minute in sir incercand sa dam o lectie dupa fiecare nebunie, acum raspund sec cu “da, domnule, stiu, am inteles” doar ca sa nu mai asiste la inca cinci minute de “lectii de viata”.
Ne pupam cu bale la orice despartire chiar si de cateva minute, acum ies pe usa alergand ca nebunii pe scari in jos, lasandu-ne cu replici neterminate, “te rog ai grija sa nu….”
