…Ah, America, ah, din nou pe taram promis, taram frumos si departe, cald si vantos, prietenos pana la exasperare, strict si cu reguli bine gandite, pamant rosu cu nori nebuni si oceane de turisti, de veselie, de zambete si viata.
Am plecat din nou catre San Francisco. Habar nu am de ce am ales un zbor al Turkish Airlines, cu escala in Istanbul. Cred ca ne-au tentat orele de plecare. Sau cred ca am cedat marketingului si premiilor pe care cei de la Turkish le-au acumulat in ultimii ani. Pe cat de linistit si bun a fost zborul in sine, pe atat de simple serviciile.
O bucatica de rahat, un senvis si gata, suntem deja in Istanbul. Acolo ne-am dat seama ca suntem in mare, mare, mare intarziere. Imi luasem gandul de la bagajele de cala, incepuse lupta cu kilogramele. Asa ca habar nu am ce fel de aeroport e Ataturk, cu ochii iesiti din orbite vedeam doar burkas si panouri care anuntau cate minute mai avem. Prin mesaje, MAE ma anunta ca trebuie sa am grija. Am alergat ca la curse, am ridicat poalele fustei si ai pantalonilor scurti, am alergat ca si cand viata depindea de asta. Si radeam. Radeam si asta ma incetinea cumva. Radeam pentru ca mi se parea amuzant cum dracu nu reusim niciodata sa avem o escala linistita, cu cafele, cu suveniruri, cu magazine, cu pipi, cu dat cu parfum pe la incheieturi, in fine…cu tot ce mai face omul prin aeroport. Radeam pentru ca el o luase cu mult inainte si in timp ce alergam si radeam, ma gandeam cum va “tine” el avionul sa nu plece pana nu ajung si eu!
Ajunsi la terminal…ce screening, ce verificari…nimic…”San Francisco?”, “Hurry, hurry, plane is taking off!”
Un avion plin. Plin cu copii. Plin cu copii mici si foarte mici. Plin cu familii cu cate 3-5 copii. Plin cu tipete, zbierate, haos, dezordine, mizerie. Si miros. Mirosul ala pe care il stiu din ultima vacanta in Istanbul. Oricum, nu era mai deranjant ca urletele copiilor. Dopurile de urechi au fost dar dumnezeiesc pentru ca am reusit sa dorm ore in sir.
San Francisco si vant. Si aer conditionat. Si vant. Nu te poti ascunde. Coafura nu rezista. Coafura era inamicul numarul unu in fiecare zi, mai ales pe inserat cand vantul se intetea si ma pleznea din toate partile. Incetasem sa ma impotrivesc. Cred ca jumatate din viata orasului am pierdut-o pentru ca am avut parul in ochi. Nu, nu glumesc. Nu, nu mi-am cumparat bentita. Nu imi sta bine. 😉
San Francisco si un Dodge de data asta. Masina ciudata si cu multe colturi, masina fara prea mult stil si forta. Dar numai buna pentru drumuri nebune.
Nu am setat niciun plan de acasa. Am lasat Yosemite National Park pentru o urmatoare vizita, am lasat Muir Woods pentru un weekend “viitor”, am trecut peste Outside Lands Festival in speranta ca anii viitori vor aduna nume si mai bune, am facut, in schimb, totul pe indelete. Si a mers pana in suflet asa.
In august turistii se varsa in valuri in oras. Si in afara lui. In august plajele sunt pline, fie soare, fie nori. In august terasele devin neincapatoare la orele amiezii cand corporatistii vor un pahar cu vin. In august soarele arde si ceata devine tangibila. In august, vremea se schimba de la un kilometru la altul, de la un sat la altul. In august si mereu, in California te dai cu crema solara si nu iti uiti geaca de vant acasa. Toate in aceeasi zi.
De data asta, pentru a treia oara in San Francisco, am hotarat sa il parasim in weekend-uri pentru a ne face una cu California 1, acel Scenery Road pe care cine ajunge in California trebuie neaparat sa il parcurga. Nu stiu de cate ori am respirat pe drumul ala, nu stiu de cate ori mi-am inchis gura ramasa “gura-casca” la tot ce vedeam, nu stiu de care ori mi-a fost frica sa cobor din masina pentru a sta in balans pe muchia unei stanci ce se varsa abrupt in mare, nu stiu de cate ori mi-am zis in gand ca asa ceva e imposibil, fac parte dintr-o pictura “selenara”. Nu stiu de cate ori as mai fi vrut sa il parcurg, sa ma reintorc, sa reproduc culorile si senzatiile vazute si traite acolo!
Stiu doar ca a fost cel mai frumos drum pe care am ajuns vreodata. California 1 merita cu prisosinta si pana la ultima suflare. Indinferent de anotimp, de parte a zilei. Noi nu am reusit sa o parcurgem integral, am lasat Big Sur pentru o data viitoare. Am strans din dinti si ne-am promis o data viitoare. E prea frumos sa poata fi descris in cuvinte. Lumea e prea mare acolo pentru niste oameni asa mici. Oceanul e nebun. Aveam pulsul ridicat iar tensiunea mi-a atins cote maxime. Imi era greu sa respir.
Pentru ca nu puteai fara pauze, pentru ca inima crapa sa iasa afara, ne-am oprit in Monterey, in Carmel by the Sea, in Pacific Grove, in Pescadero, in Half Moon Bay. Nu neaparat in ordinea asta. Monterey si Carmel ne-au intampinat la apus, cand soarele inrosea orice casa pusa cuminte pe malul marii, cand pana si parul meu avea o culoare dementiala! Monterey si Carmel sunt locuri in care vrei sa te retragi si sa traiesti. Abia acolo cred ca incepi sa traiesti. Half Moon Bay e linistit si mereu in ceata. Pescadero are case colorate, aproape toate deschise turistilor care cauta hand-made-uri. Pacific Grove are vile desenate pe coasta, cu geamuri mari prin care privesti oceanul zi dupa zi dupa zi.
Pare ca nu ma satur. Pare ca de cate ori am ajuns acolo, de fiecare data am fost surprinsa. Pare ca m-as reintoarce continuu, cu aceeasi pofta, prin aceleasi locuri. Desi mai sunt atatea de vazut, de spus, de facut.
Ah, America…eu abia astept sa revin. Tine-mi loc. Mai am sa iti spun cate ceva. Ceva ce am lasat nespus tocmai pentru a ma intoarce. E intre noi doua. Sssshhhhh…pe data viitoare!
