E vorba despre ACEL concediu. Acel concediu pe care orice om normal la vorbă, la port și la buzunare, îl așteaptă toată iarna. Concediul de vară.
Și am plecat acolo unde ne tot ducem de trei ani încoace. S-ar zice ca suntem lipsiți de idei, așa e? O fi, nu spun nu. Dar ne place. Și ne-a plăcut tare mult în fiecare an. Grecia, Sithonia, Toroni. Acolo unde apa e turcoaz când soarele e deasupra, unde nisipul pietros nu se lipește de fundurile copiilor, unde pepenele roșu și înghețata sunt desert obligatoriu după fiecare masă, unde oamenii de la bar ne cunosc și îi cunoaștem prea bine deja.
Și vara asta am plecat mulți. Mă, da’ mulți, nu glumă. Cam douăzeci de oameni. Mai precis: 8 copii si 12 adulți. Dacă ți se pare dificil să manage-uiești propria familie, încearcă să te mulezi pe programul și dorințele altor cincisprezece oameni. Îți spun eu că nu o să îți iasă. Poate de aia am și avut programe si ore diferite cam pentru orice activitate. Și nu a fost rău. Pentru niciunul din cei implicați.
A fost prima oară când drumul de dus mi s-a părut interminabil, o mișcare continuă a roților, o foială continuă a copiilor care nu au închis un ochi aproape toate cele 14 ore. Îmi făcusem câteva cd-uri cu muzică numai bună de drum prin frumoasa Bulgarie, pe la 2-3 în noapte. Cu toate astea, tot ce am ascultat au fost vocile care dublau pentru filmele de desene animate ale copiilor.
Mai urla câte un Adele, copiii urlau și ei în toate limbile pământului, unele complet inexistente, apoi adormeau brusc pentru a se trezi, nu-i așa, după zece minute.
Mai avem? Am ajuns? Cât mai avem? Fac pipi! Îmi e foame! Iar îmi e foame! Vreau croissant. Eu nu vreau croissant. Îmi e rău. Vreau jos. Vreau în mașina. Cât mai avem? Câte ore mai exact? Cât fac 10 minus 3? Nu îmi e somn! Dar eu de ce nu pot să adorm? Cât mai avem? Tu câta baterie mai ai la tabletă? Mi-am scăpat toate bomboanele între scaune, ce fac? Tatiiii, te întorci tu sa mi le iei?
14 ore. 4 cd-uri cu muzica. 3 dvd-uri cu desene animate. Și replicile de mai sus.
În miros de măslini și rodii și vânt și soare – intrăm în Grecia. Dacă nu am fi fost extrem de obosiți, ne-am fi bucurat mai mult de fiecare cotitură a șoselei care ne mai descria câte un peisaj desprins din vis.
Sunt îndrăgostită iremediabil de partea aia de lume, sunt absolut fascinată de culoarea mării, de peștii care iți umblă printre picioare când te scalzi, de nisipul ce frige la prânz, de sarea ce-ți pișcă ochii până la lacrimi când te scufunzi.
Nimic nu s-a schimbat în trei ani de Toroni, semn că grecii nu au vreun plan anume pentru porțiunea aia de plajă. Nu mai sunt turiștii din Vest ai primului an, dar gustul caracatiței pe grătar e același, la fel de bun și dulce.
Diferențe? Copiii. Uneori mă întrebam retoric câti ani au. Sau dacă îs ai noștri. Sau de ce, Doamne iartă-ma, nu merge internetul ca în țară pentru a le downloada treisprezece jocuri concomitent astfel încât să putem bea un frappe pe muțește. Rog “modern parentingul” să se abțină de la gânduri, replici sau comentarii malițioase. Cine îmi spune că nu își lasă odrasla pe tabletă/telefon e un mincinos ordinar. Dar asta e o altă discușie, alt topic, altă mousaka.
Nu știu când au trecut 8 zile. Soare, vânt, apoi o furtuna noaptea, apoi o ploaie mocănească ziua, apoi un Salonic, un Sarti, un Neo Marmaras, un Nikiti, pisici, zeci de pisici, pește și fructe de mare, înghețată, pepene verde, portocale cu cel mai dulce gust, nectarine cu parfum ce ar face orice Dior să pice în depresie.
Și calm. Nu, nu al meu. Eu sunt moldoveancă, noi nu suntem calmi, ce naiba! Vorbesc de calmul lor. Grecii sunt calmi contrar discuțiilor în mijloc de stradă pe tonuri parcă grave și voci ridicate. Ei așa vorbesc: tare, mult, peste alți oameni. În rest sunt calmi: conduc cu 90 la ora și cu geamul deschis pe autostradă, aduc mâncarea cu calm, nu se supără și nu reacționează când vreun copil sparge vreun pahar la masă, deschid beach bar-ul la 10 deși lumea e la plajă de la 8. Te grăbești undeva? Păcat. Ei nu.
Cei trei zmei sunt atrași complet de Toroni. Încă din februarie numai despre asta ne vorbesc. Numără zile și nopți până vom pleca iar. Este unul din motivele pentru care am ales, trei ani la rând, aceeași locație, același hotel, aceeași cameră, același program. Ne-a plăcut. Ne-a priit.
Planuri pentru 2017? Acum spun: nu, nu Toroni, e cazul să încercam altceva. Dar…las timpul și bugetul și Google search să decidă. Oricum ar fi, avem vreo doua căsuțe pe care le urmărim cu interes: cineva, cândva, le va pune în vânzare și atunci, cineva, cândva, le va cumpăra pentru a fi aproape mereu de apa albastră, de marea sărată și de un apus pe care niciun Nikon nu îl poate povesti.
