– Auzi, da’ tu de ce esti asa de obosita? Ca eu sunt super in verva..
Cu replicile astea a venit Olaf din ultima excursie.
– Ce vad in genunchi? Ai cazut?
– Aaaaa, aici? Pffff, daaa, nici nu am simtit, nu am plans, nu m-a durut, de fapt nici nu stiu cum a aparut.
Replica asta a venit de la cineva care pana mai ieri spunea ca apa ce o “atinge” cand face dus o deranjeaza… “bate” direct pe piele… [rolling eyes]
– Sa vezi ce ne-am distrat, au venit si baietii in camera la noi!
Babaiatule, le scot ochii cu un singur deget! Tac, inghit in sec, tac, ascult.
– Ne-am batut cu perne, a fost suuuper tare! Ne-am culcat pe la 12. Bine, in cealalta excursie ne culcasem pe la 2, deci da-ti seama.
Mi-am dat seama. Simt ca nu mai am saliva. Zic vreo doua, trei aham-uri si incerc sa pun intrebari fara sa par intruziva dar nici nepasatoare. El isi croieste drum printre noi in timp ce discutam si imi arunca semne, pufnind intr-un ras mut. “Nu stiu ce ti se pare amuzant,” ii raspund tot din priviri.
– Auzi, da-mi si mie codul PUK, mi s-a blocat telefonul. Hai, mi-l dai, ca te sun de la o colega si nu pot sta mult.
De cand telefon mobil (adica de o luna), parul meu a albit. Sfaraie Whatsapp-ul mai mult decat pe telefonul meu cand am vreun grup misto cu care o lalai la povesti de adulti. De cand telefon mobil, Olaf trimite mesaje continuu, are numerele de telefon ale prietenilor mei cu care, uneori, isi scrie mai mult decat le-as scrie eu.
– Claxoneaza-l! De ce nu il claxonezi?
Pentru ca noi suntem rabdatori si inteligenti si daca m-ai auzit vreodata claxonand si mormaind ceva printre dinti, e pentru ca….pentru ca sigur aveam un motiv serios in momentul ala! In rest suntem oameni si ne purtam ca atare. Trebuie sa fii bun ca sa ti se raspunda cu blandete si bunatate. “Ba, boule, cand tai banda barem da semnal, ‘tu-ti pe ma-ta de provincial!”
– M-am plictisit!
Jucarii, gadget-uri, jocuri, tv, tableta, telefon mobil, mancare, voie buna, bautura, dulciuri, abia intorsi din parc sau de la vreo cumetrie, unsi de transpiratie si dureri de cap, cand copilul zice senin “M-am cam plictisit! Facem si noi ceva?” Cum?…
– De ce arunci asta?
Imi tipa in ureche vocea de fetita in timp ce eu fac curat si dau peste un sfert de coala A4, mototolita si ingalbenita de la stat degeaba. Intepenesc cu ea in mana.
– Pai…ce mai faci cu ea? O arunc, fac curat.
– Omori copacii! Nu e bine ce faci!
O pun la loc. Si ma rog la zeul padurii Letea sa ma ierte pentru ceea ce eram pe cale sa fac.
– Mami, eu cand voi purta sutien?
In Mall, intr-o sesiune de shopping de-a lui mami.
– Cand o sa ai sani.
Bine, explicatia fu una mai lunga si mai bine pusa la punct.
– Colegele mele poarta. Baietii cam rad.
Baietii cam rad si acum, deci nimic nu se schimba de-a lungul anilor. Sa stam linistite.
– Mie nu imi mai plac rosiile! Nici cartofii. Carne nu mananc. Carne rosie. Imi plac acum doar castravetii.
Da, mi se pare normal, vom mai cumpara inca 3 frigidere, inalte pana in tavan, care sa contina absolut toate legumele, fructele, carnurile posibile, ca nu se stie maine ce preferinte culinare mai rasar atunci cand altele, vechi de numai o zi, apun.
Olaf scrie poezii cu multe epitete si rima incrucisata, vorbeste in germana cu plusurile aliniate corect la marginea patului, deseneaza amfore in penita, totul cu o precizie de invidiat, isi construieste lumi din zane cu aripi lungi, te poate scoate din senin cu o lejeritate teribila sau poate izbucni in lacrimi intr-o clipire de gene din absolut orice. Olaf e curioasa si vrea sa stie absolut tot ce vorbim noi, oamenii mari.
Ne cearta usor dar vehement.
– Nu e frumos sa zici cuvantul ala!
Iar noi plecam capul si ii spunem ca am gresit, ca suntem slabi si gresim si ca n-o sa ne mai cumparam inghetata drept pedeapsa.
Olaf are noua ani. Noua ani la palat. E doar inceputul unei povesti cu zane.
